Pot afirma de la bun început că – deşi nu am nicio pasiune în materie de alpinism – am ajuns în vara anului 2009 într-o zonă montană locuită, considerată printre cele mai înalte din Europa. Până acolo am beneficiat de transportul cu un elicopter militar în care se afla grupul unor ambasadori acreditaţi la Tbilisi. Ceea ce am văzut este greu de dat uitării; din păcate, nu am avut voie să facem fotografii sau înregistrări video din raţiuni de securitate, aflându-ne nu foarte departe de zona regiunii separatiste Abkhazia şi, implicit, de Federaţia Rusă cu care Georgia rupsese relaţiile diplomatice după conflictul militar din august 2008.
Zona vizitată se numeşte Samegrelo-Zemo Svaneti, fiind situată în vestul Georgiei, în vecinătatea Masivului Nordic al Caucazului. Este alcătuită din două provincii istorice: Samegrelo/Mingrelia şi Zemo-Svaneti/Svaneti Inferioară cu o populaţie totală de aproximativ 300 de mii de locuitori, în majoritatea lor creştini ortodocşi.
Zemo Svaneti Foto: Boris Kuznetsov, CC BY 2.0 https://creativecommons.org/licenses/by/2.0, via Wikimedia Commons
Programul vizitei a fost extrem de încărcat, dar presărat cu multe locuri naturale fascinante ori construcţii multiseculare, create de oameni pentru oameni. Voi prezenta cititorilor mei câteva dintre acestea în cele ce urmează:
*Muzeul Svaneti de Istorie şi Etnografie, înfiinţat în anul 1936 de către Egnate Gabliani, nativ din Mestia şi absolvent al Universităţii din St. Petersburg, împreună cu Giorgi Chubinashvili, întemeietorul istoriei artei georgiene, este o instituţie extinsă şi modernizată în ultimii ani, care găzduieşte o amplă colecţie de exponate ce reflectă biografia acestor străvechi ţinuturi montane. Nu întâmplător, carnetul meu de însemnări s-a umplut după cele două ore cât a durat vizita noastră. Iată într-o descriere aleatorie o serie de comori făurite, de-a lungul veacurilor, în rândul cărora arta religioasă medievală deţine o poziţie prioritară: un vas de bronz pentru arderea mirodeniilor de cult, ornamentat cu scene din viaţa lui Iisus, între care Răstignirea (secolul al V-lea); o cruce pictată de altar şi încrustată cu perle, făcută la Veneţia (secolul al XIII-lea); o ţesătură fină multicoloră înfăţişând un vultur ce ţinea între aripile sale o cruce (secolul al XI-lea); un ulcior de bronz cu multe chipuri gravate şi cu sculptura unui leopard pe mâner (secolul al XIII-lea); icoana de bronz a Sfintei Barbara, încadrată de mai mulţi sfinţi pe ramele sale (secolul al XI-lea); icoana pictată pe lemn a Profetului evreu Jonah (secolul al XII-lea); “Evangheliile de la Mestia”(anul 1033) etc. Spre deosebire de majoritatea teritoriului georgian, zona Svaneti nu a fost niciodată cucerită sau ocupată vremelnic de trupele străine (mongole, persane, otomane, safavide); nici ocupanţii ruşi din timpul Ţarismului sau al puterii bolşevice nu s-au atins de aceste comori, mai ales că ele erau ascunse între zidurile bisericilor din munţii greu accesibili.
*Lângă Mestia se află Turnurile Svan, numite “koshki”, ridicate între veacurile al IX-lea şi al XII-lea, în “Epoca de Aur” a Georgiei. Unele sunt construcţii independente având atât rol de apărare, cât şi rol de avertizare a unor invazii (atunci se aprindea un foc pe unul dintre turnuri, spre a le da de veste tuturor locuitorilor); aceste turnuri au spaţii rezervate tunurilor şi arcaşilor. Alte construcţii străvechi au ataşate locuinţe, depozite şi grajduri, dispuse pe câteva etaje. Structura Turnurilor de piatră este similară: 5 metri înălţime/5 metri perimetrul sub formă de pătrat. Nu am apucat să le vedem cum sunt luminate seara într-o feerie încântătoare, deoarece elicopterul nostru, “încărcat de diplomaţie europeană” a trebuit să părăsească zona în timpul zilei; aşa că ne-am mulţumit cu imaginile nocturne de vis ale albumelor cumpărate din incinta muzeului menţionat mai înainte.
*Biserica “Schimbarea la Faţă” din satul Laghami, apropiat de Mestia, ne-a impresionat prin frescele sale datând din perioada dintre veacurile al IX-lea şi al XIV-lea. Unele dintre acestea în stil bizantin, aflate pe bolta Bisericii se păstrau din timpurile “Epocii Palaiologoi” (1262-1453). Am admirat, de asemenea, frescele despre izgonirea din Rai a lui Adam şi a Evei sau despre Sfântul Eustaţiu la vânătoare. Mai erau câteva portrete ale unor nobili locali, denumiţi “kirkishlianis”.
*La aproximativ 13 kilometri de Mestia, se află Gheţarul Tviberi lung de 9,5 kilometri, care ocupă o suprafaţă de 27,9 kilometri pătraţi. “Limba” acestuia coboară până la 2150 de metri deasupra nivelului Mării. În jurul giganticului monument al naturii, am putut vedea întinse pajişti verzi în tot timpul anului. Localnicii ne povesteau că, indiferent de puterea arzătoare a soarelui de vară, gheaţa care parţial se topeşte, nu se revarsă niciodată, rămânând “cuminte” în matca ei. Aflaţi în apropierea gheţarului, ne-am bucurat pentru câteva minute de aerul curat şi binefăcător, livrat pe gratis prin generozitatea Naturii. Menţionez că pentru mine acesta era primul gheţar văzut vreodată.
*După un zbor cu elicopterul militar care a durat un sfert de oră, am ajuns la Ushguli, o aşezare umană situată la cea mai mare altitudine de pe continentul european. Este compusă din cinci sate învecinate şi are o micuţă biserică de piatră cu o clopotniţă sub forma unei fântâni, sprijinită de două trunchiuri de lemn, pe cea mai ridicată parte a micii localităţi montane. Nu lipsesc câteva Turnuri similare ca formă celor văzute mai înainte la Mestia, dar mult mai mici. De acolo am putut privi, în toată splendoarea sa, Vârful Shkhara din Masivul Caucaz, înalt de 5193 de metri şi încărcat de zăpada veşnică.
Am constatat, de-a lungul călătoriei noastre, optimismul sănătos al locuitorilor care nu păreau a fi deloc afectaţi de cvasi-izolarea lor pe acele meleaguri străjuite de munţi. Dimpotrivă, erau veseli, vorbăreţi şi zâmbitori, străduindu-se să creeze buna-dispoziţie a oaspeţilor ajunşi printre ei. Pe parcurs, râdeam cu poftă la diferite observaţii pronunţate direct, fără cuvinte meşteşugite şi traduse în ruseşte de ghidul nostru. Bunăoară, o bătrânică şi-a exprimat regretul ei sincer că în satele din jur au loc prea puţine nunţi şi că tinerii sunt nevoiţi să le părăsească, plecând să înveţe în oraşele “apropiate” (un fel de a spune, deoarece acestea se găseau la multe zeci de kilometri). Despre locuitorii rămaşi, un alt sătean ne spunea: “Aici, la noi, oamenii sunt cuminţi şi neclintiţi ca aceşti munţi în propriile familii!”. Un bătrânel ne mărturisea cu zâmbetul pe buze că – văzând cum se învârteşte zgomotos deasupra Mestiei, elicopterul militar – s-a speriat, “crezând că au venit iarăşi ruşii ca să ne tulbure dumnezeiasca linişte cu care ne-am obişnuit din tată în fiu”.
Primind cu mare regret vestea că organizatorii au fost nevoiţi, la propunerea noastră, să renunţe la prânzul copios, pregătit în prealabil cu multe bucate şi cu băuturi tradiţionale, cu scopul de a valorifica la maximum cele câteva ore pentru efectuarea vizitelor, nu au renunţat, totuşi, la statutul de gazde primitoare şi – înaintea plecării noastre de pe micul aerodrom improvizat din Mestia – s-au adunat cu mic, cu mare, au cântat melodii populare şi instrumentale şi ne-au dăruit cu toată dragostea mici suveniruri (căciuliţe şi fulare de lână, sticluţe cu lichioruri din plante de pădure, plăcinte calde şi îmbietoare). Localnicii ne-au urat drum bun si ne-au rugat să mai revenim. Sincer să fiu, nu ştiu dacă vreunul dintre noi a reuşit să se mai întoarcă în acel Paradis, dar Mestia a rămas cu siguranţă în lumea amintirilor.
Aflasem, peste un an, că proiectele autorităţilor se împliniseră cu sprijinul financiar şi logistic al statului georgian. Se amenajase un aeroport cu pistă scurtă, dată fiind configuraţia reliefului muntos, dar dotat cu toate facilităţile tehnice necesare, care primea zboruri turistice periodice de la şi la Tbilisi, Kutaisi, Batumi, efectuate cu avioane de mici dimensiuni sau cu elicoptere de agrement. De asemenea, s-au extins programele turistice combinate în zona Munţilor Caucaz şi pe litoralul Mării Negre. Menţionez că Centrul administrativ Mestia avea încă la momentul vizitei noastre un hotel, un centru medical polivalent, un centru auto, o staţie de benzină/motorină pentru autoturisme de teren şi camioane, o şcoală elementară, o creşă/grădiniţă, un centru local de poliţie şi un oficiu poştal/Internet – deci strictul necesar unei convieţuiri civilizate; de asemenea, era operaţional sistemul de telefonie mobilă.
