De Ziua Culturii Naționale, neîntâmplător celebrată pe 15 ianuarie, nu există nume care să fie mai prezent în inimile românilor și pe buzele tuturor decât Mihai Eminescu.
Personalitate complexă și plurivalentă, poet, prozator și jurnalist, a avut viziuni de geniu care au depășit cu mult granițele epocii sale. Eminescu a fost un spirit ales, venit pentru o misiune sacră, de a reprezenta un popor peste veacuri și de a-l duce înainte în pofida tuturor vitregiilor.
O astfel de menire transcende destinul particular (unul tragic, ca al multor genii, de altfel) și chiar și rezonanța în societatea vremii, fiindcă adevăratul său ecou este un arc aproape infinit peste timp.
Astăzi, mai mult ca oricând, avem datoria de a ni-l reaminti și de a-i cinsti locul în istorie – în pofida celor pe care le-au scris detractorii -, de a-i reciti și recepta corect opera.
Poetul național a avut calitatea rar întâlnită de a îmbina fiorul liric autentic, versificația măiastră cu cele mai înalte și profunde teme filosofice, ezoterice, transcendentale.
Opera sa este una a metafizicii și a solitudinii, iar sensurile cele mai profunde încă suntem invitați să le descifrăm. Totul are un sens ascuns, făcând trimitere la alte universuri și la mistere cosmogonice, în poezia eminesciană.
”Nu-mi trebuie flamuri/Nu voi sicriu bogat/Ci-mi împletiți un pat/Din tinere ramuri./Și nime-n urma mea/Nu-mi plângă la creștet/Doar toamna glas să dea/Frunzișului veșted” (”Mai am un singur dor”).
Aici este vorba despre mai mult decât o simplă modestie, prin care se evită fastul inutil chiar și în momentul trecerii din această lume. Poetul face referire la comuniunea cu natura, pe care o vede ca pe o poartă spre (re)integrarea cosmică.
Eminescu a înțeles perfect că nașterea, trecerea prin viață și moartea sunt, înainte de toate, un mister, și le-a redat în versuri de o stranietate și de o frumusețe tulburătoare și azi.
Ca exemplu ar putea sta următoarele versuri din ”Mortua est”:
”Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece.
Cu haina lui lungă, culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu –
Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială:
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?”.
Peste timp, ne vom aminti mereu că Mihai Eminescu a fost un adevărat spirit universal, iar opera sa, atât de bogată în sensuri și în subtilități, va rămâne una de referință pentru toți cei care vor veni.
