Istoria lumii a avut parte de multe exemple în care iluştri oameni de cultură şi de ştiinţă au făcut imense eforturi pentru a învinge anumite deficienţe personale.
Nume de rezonanţă din lumea culturii universale nu au fost posesoare ale darului preţios al vederii. *Despre anticul Homer (secolele al IX-lea – al VIII-lea Î.Hr.), scrierile vechi menţionau că era orb şi că strălucitele epopei eroice “Iliada” şi “Odiseea” au fost posibile numai prin dictarea lor către cei din jurul său. L-am evocat pe marele rapsod antic în cartea mea “Gânduri printre cuvinte”: “Homer avea o «încredere oarbă» în învăţămintele legendelor.”; “Homer nu mergea singur nicăieri, ci îl însoţeau «Iliada» şi «Odiseea» ca doi prieteni credincioşi.”; “În poemele sale, Homer nu a pierdut nimic din vedere.”; “Calul lui Ulisse a mers la o singură cursă, câştigând-o spre bucuria lui Homer.”; “După ce a compus «Iliada» şi «Odiseea»,Homer a uitat să mai moară.”. *Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) s-a îmbolnăvit în anul 1823 de o gravă inflamaţie a pericardului inimii. Cu puterile slăbite, inclusiv cu deteriorarea substanţială a vederii, ilustrul gânditor şi scriitor german nu a renunţat la elaborarea piesei de teatru “Faust. Partea a Doua” (finalizată în anul 1831, dar editată postum) pe care, însă, nu o mai scrisese el însuşi, ci o dictase poetului, memorialistului şi secretarului său particular Johann Peter Ekermann. De asemenea, Goethe apela la serviciile acestuia pentru rezolvarea corespondenţei curente şi consemnarea îndelungatelor discuţii reunite în volumul “Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii lui”, publicat în perioada 1836-1848. *Ray Charles (1930-2004) a devenit orb la frageda vârstă de 7 ani; în primii ani de şcoală, el învăţa să cânte la pian piese clasice de Bach, Mozart, Beethoven şi să citească muzica prin sistemul Braille. În pofida acelui handicap fizic, Ray Charles s-a remarcat în anii ’50 în genul soul music, combinând mai multe stiluri: jazz; blues; gospel; rock and roll; country music; pop music etc. Ultima apariţie – după o îndelungată carieră artistică – a fost la 30 aprilie 2004, cu prilejul desemnării studioului său muzical ca unul dintre reperele istorice ale metropolei Los Angeles. *Stevie Wonder (n. 1950) este orb din naştere, ceea ce nu l-a împiedicat să devină un celebru cântăreţ, pluri-instrumentist şi compozitor. De la vârsta de 11 ani şi până astăzi, el are un contract cu Casa de discuri “Motown”. *José Feliciano (n. 1945), orb din naştere, este unul dintre primii solişti care s-au impus în muzica uşoară anglofonă (bolero; soul; rock and roll; jazz). Discurile sale au fost vândute în peste 60 de milioane de exemplare. Am avut fericita ocazie de a-l audia împreună cu soţia mea pe Stadionul Sparta din Praga în vara anului 1973. *Andrea Bocelli (n. 1958) este un renumit tenor de operă-pop şi operă. Născut cu o formă gravă de glaucom, el a orbit complet la vârsta de numai 12 ani, într-un grav accident în timpul unui meci de fotbal. 12 discuri ale sale au fost vândute în peste 75 de milioane de exemplare. *George Nicolescu (n. 1950) este un muzician român lipsit de posibilitatea vederii. În anul 1972 a fost admis la Facultatea de limbi romanice a Universităţii din Bucureşti, absolvind studiile în 1976; în perioada 1977-1985 el a predat limba franceză la Liceul Special pentru Nevăzători din Buzău. A lansat primul şlagăr intitulat “Eternitate” în anul 1973 şi s-a afirmat ulterior prin interpretarea multor cântece îndrăgite de românii de toate vârstele.
Alteori, anumiţi artişti de geniu au învins, cu demnitate şi talent, absenţa auzului. *Pictorul spaniol Francisco de Goya (1746-1828) a rămas surd în anul 1792, după ce s-a îmbolnăvit de o maladie rară; acea boală i-a influenţat atât starea fizică, cât şi starea psihică, reflectată în arta sa devenită mai expresivă şi mai cuceritoare. Goya îşi păstrase nealterat simţul umorului, aşa cum dovedeşte următorul episod: cumpărându-şi o nouă locuinţă în anul 1819, după decesul soţiei sale, artistul a dat acesteia denumirea Quinta del Sordo/Casa Surdului. *Celebrul compozitor german Ludwig van Beethoven (1770-1827) trăia, către finele secolului al XVIII-lea, tragedia primelor manifestări ale scăderii auzului, fiind obligat să se izoleze – treptat şi discret – de viaţa socială. Totuşi, în acei ani foarte dificili, Beethoven crease următoarele lucrări: cele trei “Sonate pentru pian opus 31”; “Sonata pentru pian în fa minor opus 57/Appassionata”; Simfoniile (a III-a/Eroica, a V-a/a Destinului şi a VI-a/Pastorala); “Concertul pentru vioară şi orchestră” etc. În anul 1818 Maestrul asurzise complet, unicul său mod de comunicare cu interlocuitorii fiind “Caietele de conversaţii”. În ciuda gravei maladii, Beethoven continua să compună opere nemuritoare printre care: ultimele “Sonate pentru pian şi cvartete de coarde”, “Missa Solemnis” şi “Simfonia a IX-a”. În cartea mea citată anterior, i-am consacrat marelui Om al Muzicii acest aforism: “Beethoven a compus chiar atunci când nu mai avea darul auzului, pentru că muzica lui pornea din inimăcătre mii de alte inimi.”. *Compozitorul ceh Bedřich Smetana (1824-1884) avea să se confrunte cu o provocare similară privind sănătatea sa: la sfârşitul anului 1874, el devenea complet surd, dar compunea în continuare. Printre creaţiile sale s-au aflat: ciclul celor şase poeme simfonice “Má vlast”/Patria mea; “Dansuri cehe pentru pian”; trei noi opere ce se adăugau operei “Mireasa vândută” (“Sărutul”; “Secretul”; “Zidul Diavolului”). *Thomas Edison (1847-1931), încă din copilărie, avea probleme serioase de auz, generate de anumite infecţii ale urechilor, devenind la un moment dat complet surd. Totuşi, această maladie nu l-a împiedicat să fie autorul unor invenţii cu adevărat revoluţionare ca: fonograful, primul aparat de înregistrat şi de redat sunetele/1877, telefonul cu bobină de inducţie şi microfon cu cărbune căruia i-a adăugat o sonerie electrică de apel/1878. Generoase şi originale replici din partea Tehnicii la un handicap uman precum era cel al surzeniei!
Unii oameni de artă şi de ştiinţă – proiectaţi în Eternitatea creaţiilor lor – au traversat anumite perioade de grele încercări în privinţa mobilităţii membrelor. *Pictorul Ştefan Luchian (1868-1916), supranumit “poetul plastic al florilor”, aflat într-o perioadă de intensă activitate creativă, s-a îmbolnăvit de scleroză multiplă, fiind totodată ameninţat de pierderea vederii, dar a pictat în continuare, materializându-şi talentul în numeroase peisaje în acuarelă, pastel şi ulei, în multe portrete şi autoportrete expuse la diverse expoziţii naţionale. La finele anului 1909, din cauza agravării bolii, a fost nevoit să stea fixat în fotoliu până când şi-a dat sfârşitul în 1916 (cu un an înainte paralizia îi afectase şi mâinile). Nu şi-a întrerupt, totuşi, nicio clipă travaliul ostenitor, dăruit mai ales gingaşelor flori (anemone; garoafe; trandafiri; dimitriţe; albăstrele; bujori; maci). Redau câteva gânduri despre talentatul pictor român din cartea mea, publicată în 2016: “Graţie lui Ştefan Luchian, anemonele au ieşit din Botanică, intrând şi rămânând pentru totdeauna în Pictură.”; “«Anemonele» lui Luchian nu se ofilesc niciodată.”; “Cele mai scumpe flori din ţinuturile noastre sunt «Anemonele» lui Luchian.”. *Sculptorul Ion Jalea (1887-1983) – care şi-a pierdut mâna stângă în luptele din Primul Război Mondial – a reuşit să execute, doar cu mâna sa dreaptă, numeroase lucrări (statui, busturi, reliefuri, compoziţii alegorice) în seria cărora se înscrie capodopera “Arcaş odihnindu-se”, creată în anul 1926. *Renumitul dirijor şi compozitor Ionel Perlea (1900-1970) susţinea la 17 octombrie 1918 primul său concert la Ateneul Român în calitate de compozitor şi interpret. Ulterior, el a dirijat orchestrele Operei Române din Cluj, Operei Naţionale din Bucureşti, Operei din Roma, Metropolitan Opera din New York şi Companiei de Operă din San Francisco. Ionel Perlea a suferit un atac vascular cerebral care a generat paralizia parţială a braţului drept, fiind obligat să dirijeze doar cu mâna stângă. Ca student al Universităţii bucureştene, am fost la unul dintre ultimele sale concerte de la Ateneul Român. *Savantul englez Stephen Hawking (1942-2018) – căruia îi voi dedica articolul următor – suferea, încă de la vârsta de 21 de ani, de “scleroză laterală amiotrofică”, fiind imobilizat în scaun cu rotile şi pierzându-şi complet vocea; totuşi – prin eforturi extraordinare – el a reuşit să îşi continuie prodigioasa activitate didactică, publicistică şi ştiinţifică.
