Acest articol prezintă cititorilor mei o minunăţie de fier care impresionează de multe decenii pe toţi cei care ajung acolo şi beneficiază de serviciile ei: turişti români şi din ţări străine. Ea are ca adresă nordul României, aproape de frontiera cu Ucraina şi o biografie foarte interesantă ce a rămas în amintirea tuturor celor care au cunoscut-o. Mă străduiesc acum să evidenţiez aspectele esenţiale ale poveştii sale adevărate.
Exploatarea resurselor de lemn de pe Valea Vaserului a început în veacul al XVII-lea în timpul dominaţiei austro-ungare; coloniştii vorbitori de limba germană au fost primii care au ajuns în acele păduri virgine şi cu ajutorul plutăritului au adus lemnele tăiate acolo la gaterele din Vişeu de Sus. În anul 1932 a început construirea “Căii Ferate Forestiere”, o modalitate răspândită în acea epocă în întreaga Europă şi, în mod deosebit, în zona carpatică a acestui continent. La urcare, “Mocăniţa”, cum se numea acel trenuleţ, transporta doar vagoanele cu lucrătorii forestieri şi vagoanele goale ce urmau a fi încărcate cu buştenii pe care aceştia îi tăiau; la coborâre, vagoanele erau pline cu lemn, iar locomotiva trenului era pusă în mişcare pe şine de însăşi greutatea acestuia până la fabrica unde urma ca lemnul să fie prelucrat.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a existat o competiţie permanentă între principalele trupe combatante care doreau să îşi asigure controlul Văii Vaserului, o cale importantă de acces în zona Maramureşului. Trupele germane aflate în retragere au luat în calcul defileul îngust de la Novicior pentru organizarea unei ambuscade pentru trupele sovietice pregătite să intre în Maramureş; în acest scop au fost executate ample lucrări de amenajare genistică prin utilizarea câtorva mii de oameni din nord-vestul Ardealului, care se aflau atunci în detaşamente de muncă forţată. Numai că lucrările respective s-au dovedit a fi inutile, deoarece “Armata Roşie” a decis trecerea sa prin Pasul Prislop. În consecinţă, când s-a constatat compromiterea apărării organizate de trupele combinate germano-maghiare, s-a ordonat evacuarea Vişeului şi, implicit, a Văii Vaserului. Pentru a se încetini înaintarea trupelor sovietice spre Maramureş, au fost aruncate în aer podurile existente şi s-a avariat substanţial întregul material rulant, “Calea Ferată Forestieră” fiind distrusă în cvasi-totalitatea ei. Încă se mai păstrează câteva urme ale acelor prezenţe militare: o grotă de la Novicior, folosită de ostaşii nazişti ca punct de prim ajutor şi două galerii unde erau depozitate muniţiile şi armamentul acestora.
În perioada postbelică, spre deosebire de alte state europene unde căile ferate forestiere dispăruseră treptat, în România acestea încă au continuat să existe şi să fie funcţionale: în anul 1970, la nivelul întregii ţări încă mai existau 3.600 de kilometri de cale ferată forestieră; în privinţa căilor ferate din zona la care ne referim, din lungimea totală de 46 de kilometri, 14 kilometri au fost construiţi în perioada 1950-1954, având ecartamentul îngust de 760 de milimetri. La finele anilor ’80, funcţionau circa 15 căi ferate forestiere cu o infrastructură de peste 1.000 de kilometri, iar în 1986 se mai fabricau locomotive cu abur.
La ora actuală, “Calea Ferată Forestieră” în lungime de 46 de kilometri de pe Valea Vaserului a rămas singura activă la nivelul continentului nostru, pe care încă se transportă anumite cantităţi de buşteni. Există 7 locomotive cu abur funcţionale cu o capacitate de 150 CP şi o viteză de maximum 15 kilometri pe oră: Măriuţa/1910; Elveţia/1954; Novicior/1954; Miraj/1955; Cozia 1/1955; Botizu/1956; Cozia 2/1986. Cu excepţia primei locomotive fabricate la vestita companie “Orenstein&Kopel” de la Berlin şi a ultimei locomotive fabricate la Reghin, restul celor menţionate au fost produse la uzinele de la Reşiţa.
Dar să las Trecutul în braţele Istoriei şi să mă refer la proiectul turistic actual care atrage an de an tot mai mulţi vizitatori ai zonei. Am regăsit o multitudine de aspecte care explică atractivitatea şi originalitatea proiectului respectiv. *Flora “Parcului Natural” traversat de Mocăniţă este impresionantă: păduri de conifere (brad, molid, pin, zada, larice); păduri de foioase (mesteacăn, fag, paltin, carpen, frasin); arbuşti (ienupăr, jneapăn); flori (floarea de colţ, garofiţa de munte, papucul domniţei, narcisa, bulbul de munte, brânduşa de toamnă, ciuboţica cucului de munte); *păsări (cocoşul de munte, corbul, mierla, sticletele, acvila de munte, uliul porumbar); *peşti (mreana de munte, păstrăvul, lostriţa, lipanul, cleanul dungat); *amfibieni şi reptile (şopârla de munte, vipera, salamandra, broasca roşie) etc. În concluzie, aş putea afirma cu deplin temei: ce splendid “Muzeu Natural” creat şi condus direct de către Dumnezeu!
După cum se arată într-un articol de promovare turistică, în fiecare dimineaţă, Mocăniţa învăluită în aburul gros din gara Vişeu de Sus, este pregătită pentru o nouă călătorie. În scurt timp, micuţa gară se umple de freamătul şi nerăbdarea celor care doresc să descopere farmecul naturii de pe Valea Vaserului. Călătoria este lungă, lentă şi cu multe opriri, iar râul Vaser, limpede şi grăbit, însoţeşte în permanenţă locomotiva şuierătoare. După ce casele sunt lăsate în urmă, una câte una, trenul intră în pădurea bogată care este spaţiul exclusiv de existenţă a animalelor sălbatice. O excursie cu Mocăniţa îţi oferă sentimentul întoarcerii în timp; pierzi contactul cu lumea modernă cu care erai până atunci obişnuit, nu mai ai semnal la telefon şi nu mai vezi peisajele cu magazine, parcuri şi clădiri civice. Lumea de poveste în care te poartă trenuleţul cu aburi te face să uiţi de trecerea riguroasă şi exactă a timpului; acolo totul se măsoară altfel: în peisaje fermecătoare, case tradiţionale, căpiţe de fân auriu, mici cascade învolburate, locuri animate de clinchetul turmelor de oi. La capătul traseului, în staţia Paltin, te va aştepta un loc foarte agreabil, amenajat pentru un scurt popas; acolo poţi servi masa sau organiza un picnic agreabil între prieteni.
Vizitatorii pot proba şi o variantă originală: trenul-hotel care staţionează în gara Vişeu de Sus şi este format dintr-un vagon-restaurant şi două vagoane de dormit. Poţi aşadar să înnoptezi în frumoasa zonă şi să serveşti mesele în timpul unei călătorii memorabile. De asemenea, există multe posibilităţi pentru cei care doresc să stea mai mult timp în zonă şi să efectueze drumeţii montane, vizitând o serie de obiective interesante precum: o Capelă închinată Prinţesei Elisabeta/Sissi, care a fost construită de coloniştii austrieci în apropierea gării Făina; Lacul Vinderel sub Vârful Farcău; izvoarele de apă termală de la Borcuţ Mihoaia şi Borcuţ Şuligu; casa-muzeu evreiesc, denumită “Elefant” unde se află o cafenea; “Muzeul Satului Maramureşean” ş.a.
Pretutindeni, călătorii vor avea posibilitatea de a vedea pe distinsele tinere în costume tradiţionale fermecătoare, dar şi de a gusta specialităţi culinare ale acelor ţinuturi din care nu pot lipsi apetisanta plăcintă cu brânză ori binefăcătoarea palincă, generatoare a unei veselii generale.
În perioada când eram Ambasador al României în Georgia, am rămas impresionat ori de câte ori unii prieteni (artişti, jurnalişti, profesori universitari de etnografie) îmi vorbeau admirativ şi îmi arătau numeroase poze şi filme făcute în excursiile lor cu Mocăniţa maramureşană. Dacă cineva mi-ar putea oferi tinereţea de altădată, m-aş întoarce cu mare plăcere pe acele meleaguri mângâiate de aburii poveştilor, aflaţi în “gestiunea locomotivei”; oricum, îmi rămân în suflet şi în minte amintiri nepieritoare.
