Mărturisesc că urmăresc cu îngrijorare evoluţia economică, socială, sanitară din România şi de pe mapamond. Sunt vremuri foarte dificile, din mai multe puncte de vedere, care trebuie depăşite cu luciditate, dacă vrem ca civilizaţia umană să dăinuie pe Terra, să subzistăm ca specie.
Desigur, unele măsuri s-au luat sau sunt pe cale să se ia, fiindcă probleme precum încălzirea globală, pandemia, crizele economice şi sociale preocupă liderii mondiali, au loc summit-uri – cu toate că aceste crize nu au fost integral gestionate în mod eficient.
De fapt, despre cum au fost gestionate s-ar putea scrie foarte mult, dar numai de către cei foarte avizaţi şi îndreptăţiţi să o facă.
Însă îngrijorarea reală privind soarta lumii nu mă poate împiedica să observ că există un întreg curent care ar putea fi catalogat şi ca nihilist, cu conţinut destructiv, propagat cu asiduitate.
Cine parcurge anumite articole din presa online, cine urmăreşte audiovizualul autohton a constatat, cu siguranţă, prezenţa unor referiri constante la lanţul interminabil de nenorociri care suntem anunţaţi că se vor abate asupra noastră.
O nouă criză economică, alimentară, o posibilă pană de curent gigantică, probleme cu băncile ş.a.m.d. Iar ceea ce a umplut, aş zice, paharul au fost mai multe ştiri care prezic că în curând va apărea o nouă pandemie, de alt tip, mult mai periculoasă, căreia – de fapt – s-ar putea să nici nu avem ce să-i facem.
Nu mă refer neapărat la varianta Omicron, care a apărut relativ curând, ci la un întreg lanţ de supoziţii şi ipoteze (nu neg, unele susţinute de oameni competenţi în domeniu, cum ar fi vaccinologul britanic Sarah Gilbert) care sugerează, tot timpul, că viitorul va fi mai rău.
Chiar aşa? Totul va fi mai rău? Dar lucruri bune nu se întâmplă pe lumea asta, elevi care au performanţe, inventatori care pot schimba, prin ingeniozitatea lor, omenirea, familii fericite sau – de ce nu? – un virusolog genial care va găsi o soluţie radicală pentru a termina cu pandemia?
Am să trec, pentru puţin timp, la un nivel mai colocvial pentru a istorisi o anecdotă. Gluma în sine e ”răsuflată”, dar conţinutul e teribil de actual.
Doi prieteni stăteau de vorbă şi unul îi spune celuilalt că ar vrea să facă o plimbare în pădure.
”Bine, dar în pădure sunt urşi”, îi spune amicul. ”Poate nu mă nimeresc în calea lor”. ”Dar dacă îţi iese ursul în cale, ce te faci?”. ”O iau la fugă”. ”Bine, dar ursul aleargă foarte repede şi o să te prindă”. ”La nevoie, mă urc într-un copac”. ”Bine, dar ursul o să zgâlţâie copacul şi o să cazi”. ”O să încerc să mă ţin bine”. ”Bine, dar cât ai să rezişti, va trebui să cobori după apă şi după mâncare şi vei pica tot în ghearele ursului”.
La care primul, exasperat, exclamă: ”Auzi, dar tu cu cine ţii, cu ursul sau cu mine?”.
Să recapitulăm. Oricând pot veni un cutremur catastrofal, o pană de curent gigantică, o pandemie mult mai periculoasă.
Oricând poţi rămâne şomer, banca îţi poate pune poprire, te poţi îmbolnăvi etc.
Interesant este că, în majoritatea acestor scenarii, nu ai nicio posibilitate de a te apăra. ”Te anunţăm că nu mai ai ce face”.
Fără a nega seriozitatea problemelor cu care se confruntă omenirea, şi noi toţi odată cu ea, mi se pare păgubos să se inducă atâta panică încât omul de bună-credinţă să nu mai ştie ce să facă.
În fond, dacă nu mai ai nicio scăpare, nu îţi mai rămâne decât sinuciderea asistată, nu? (Amplific voit lucrurile. Aceea este, desigur, pentru cazuri medicale grave, deşi şi acolo se pot ridica probleme de morală).
Mult mai util ar fi să vedem, cu luciditate, ce soluţii se impun sau sunt recomandabile – şi deja se caută astfel de soluţii – şi să privim cu un optimism moderat spre viitor.
Moderat, pentru că situaţia o cere.
Dar optimism, pentru că altfel ne vom anihila pe noi înşine. Şi viitorul copiilor noştri, în caz că îi pasă cuiva.
