Nu voi fi niciodată de acord cu cei care consideră că anticariatele nu sunt decât nişte “cimitire ale cărţilor”, deoarece acolo acestea nu sunt moarte, ci doar se odihnesc până când vor fi trezite de ochii curioşi ai unor cititori sau colecţionari. Ca student al Facultăţii de Filosofie, mergeam deseori prin anticariatele din Centrul Bucureştilor şi rareori se întâmpla să mă întorc cu mâinile goale la Căminul din Grozăveşti. Ulterior, în călătoriile prin lumea largă, din 1970 până în 2012, am mers în multe anticariate din fostele URSS, R.D. Germană, Cehoslovacia şi Iugoslavia, din Austria, Franţa, Italia, Polonia, Turcia, Tunisia, Senegal, Maroc, SUA, Cuba, Finlanda, Norvegia, Spania, Belgia, Malta, India, Vietnam ş.a., găsind diferite lucrări care prezentau interes pentru cultura mea generală ori pentru formaţia logico-filosofică.
Nu puţine dintre cărţile şi albumele găzduite de biblioteca personală au fost cumpărate an de an de la unii bouquinistes amabili şi insistenţi de pe malurile Senei, în principal volume de logică, filosofie, etică, sociologie şi epistemologie din cunoscuta colecţie “Le Livre de Poche”. Tot din Franţa, îmi amintesc un episod: în martie 1999 – în perioada când mă aflam la Strasbourg ca secretar al delegaţiei Senatului României la reuniunea de primăvară a Adunării Parlamentare a Consilului Europei – l-am întâlnit în târgul de sâmbătă pe Adrian Năstase, liderul delegaţiei Camerei Deputaţilor, care cumpărase câteva albume de artă; cu “mândrie de bibliofili”, ne arătam unul altuia achiziţiile făcute.
Am achiziţionat de-a lungul anilor multe cărţi din diverse anticariate străine. Unele dintre ele sunt exemplare rare de la începutul secolului trecut şi conţin dedicaţii din partea autorilor. De fiecare dată, reuşeam să cumpăr mai ales cărţi în acele limbi care nu se vorbeau frecvent sau oficial în ţările respective: în limba franceză din state slave şi anglofone; în limba engleză din ţări francofone; în limba rusă din spaţiul german. Uneori, am găsit în străinătate, spre bucuria mea, cărţi valoroase şi interesante în limba română: “Logica” de Titu Maiorescu, Academia Română, 1940; ediţia omagială “Centenar I.L. Caragiale”, Editura Academiei R.P.R., 1952; “Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu” de Augustin Z.N. Pop, Editura Academiei R.P.R., 1962; “Legendele şi miturile Greciei Antice”, Editura Ştiinţifică, 1964; “Discursuri” de Nicolae Titulescu, Editura Ştiinţifică, 1967; “Poveşti, povestiri, amintiri” de Ion Creangă, Editura Ion Creangă, 1979. Pe fiecare dintre ele o răsfoiesc din când în când cu grija cuvenită faţă de filele îngălbenite care au reuşit să învingă Timpul.
Am cumpărat, de asemenea, din diverse ţări vizitate, la preţuri derizorii: dicţionare bilingve de buzunar; ghiduri turistice; ghiduri de conversaţie; micro-enciclopedii; plăci vechi de patefon; cărţi poştale ilustrate; partituri; fotografii; articole ştiinţifice cu semnăturile autorilor; ziare şi reviste de epocă. Mă împrietenisem chiar cu unii anticari de la Praga, Istanbul, Hanoi şi Viena pe care îi vizitam săptămânal în perioadele când avusesem misiuni oficiale mai îndelungate în acele oraşe; în virtutea acestor legături, ei mă căutau telefonic ori de câte ori primeau anumite cărţi despre care credeau că ar putea să mă intereseze. Pretutindeni, mă însoţea parcă acest epitaf al filosofului și scriitorului francez Denis Diderot (1713-1784): “Aici zace anticarul/Ce sărea la ceartă brusc./I-ar fi stat cu mult mai bine/Pus într-un ulcior etrusc.”.
Am considerat că merită să fie incluse în acest articol două creaţii poetice ale lui Marin Sorescu, redate integral: *“Anticarul”: “Cunosc mersul vremii/După cum îmi vând cărţile./Jocul lor între rafturi/Şi restul lumii/E un indiciu sigur./Când au versurile căutare,/Se întâmplă nunţi,/Pântecul fetelor are nevoie/Să adoarmă frumos până seara,/De cântece de leagăn./După ce-l vând pe Homer,/Am o oră de pace./Când se întoarce la mine,/Trebuie să rătăcesc zece ani pe Mare./Enciclopediile legate în piele de şoareci/Se urnesc cel mai greu/Şi când le văd în stradă,/Împinse din spate de câte opt oameni cu pârghii,/Îmi fac semnul crucii/Şi felicit secolul XVIII./De la Tolstoi şi Dostoievski/Te poţi aştepta la orice,/Ori să ajungi cineva,/Ori să-ţi pierzi slujba./Fire de praf pe toate epocile/Sar să joace/În raza de soare/Mereu anunţată./Acum toate cărţile/Vin vijelie spre rafturi./Mi-au spart şi geamurile şi ochelarii,/Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat – /E noapte, e zi afară?/Ia uitaţi-vă şi dumneavoastră.”; *“Caut portretul lui Hegel”: “Eu n-am văzut niciodată/Portretul lui Hegel,/Mi-a lipsit momentan de pe toate cărţile./Am auzit, însă, că există/La un anticariat,/Nu prea departe de-aici,/O fotografie de-a lui, înfăţişându-l/În clipa când trece/Peste toate sistemele filosofice,/Ca viermele de mătase pe frunzele de dud./Trebuie să fie ceva neobişnuit şi frumos,/Electric./Ceva ca omul./Într-o zi o să-mi fac timp./Mă voi repezi până-acolo/Şi, rugând toate cuvintele/Să mă lase singur cu Hegel,/Îl voi privi tăcut/Câteva minute.”.
Talentatul scriitor oltean a fost evocat într-un aforism hazliu scris de profesorul Constantin Ardeleanu: “Intrând la un Anticariat, unde era expusă cartea lui Sorescu, «Trei dinţi din faţă», s-a mirat că lipsea medicul stomatolog.”.
Având conştiinţa proporţiilor în materie de aforisme, am adăugat câteva preluate din volumele mele publicate în perioada 2016-2018: “Cărţile, care nu au reuşit să intre în biblioteci, dau examen de admitere la anticariate.”; “X trecea deseori pe la anticariate ca să vadă ce «noutăţi» au mai sosit.”; “Anticariatul este un fel de bibliotecă ieşită la pensie.”; “Şoarecii mai bătrâni se orientează către anticariate.”; “Mi se pare că anticariatele au ceva din liniştea azilurilor de bătrâni.”; “Anticariatele nu vând cărţi «expirate».”; “Şi în anticariate, putem întâlni tinere vânzătoare foarte atrăgătoare.”; “Căutătorii de comori nu ar trebui să evite anticariatele.”; “La anticariate se întâlnesc de obicei vechi cunoştinţe.”; “Scriitorii de duzină – în loc să umple librăriile – umplu anticariatele.”; “Orice carte intrată în vitrinele unui Anticariat trăieşte cu sentimentul că a ieşit la pensie.”; “Nu este obligatoriu ca orice vânzătoare de la Anticariat să aibă «vârsta a treia»; dimpotrivă, tinereţea ei ar putea spori substanţial achiziţiile şi vânzările de carte veche.”; “X a intrat într-un Anticariat, dorind să cumpere un leac împotriva cariilor dentare.”; “Mă mir că, odată cu gripa porcină, nu a fost scoasă din Anticariate «Povestea porcului» de Ion Creangă.”; “Anticariatele nu au nicio relevanţă pentru medicii stomatologi.”.
Şi la această vârstă înaintată, obişnuiesc să merg prin diverse anticariate bucureştene, fiind impresionat de varietatea lucrărilor expuse spre vânzare. Mă refer, de pildă, la centrele existente în zona Pieţei Universităţii, pe străzile Academiei şi Doamnei, în proximitatea Gării de Nord sau a Politehnicii. De asemenea, în diferite locuri din Capitală – pe unde mă poartă paşii senectuţii – văd pe unii anticari stradali ce aşteaptă în tăcere să îşi vândă “micile averi de hârtie”, mai ales cursuri universitare. În ceea ce mă priveşte, nu aş interzice niciodată acest gen de comerţ care – similar celor cu flori sau cu mărţişoare – nu afectează cu nimic ambientul citadin civilizat. Dimpotrivă, consider că el reprezintă un semn normal al deschiderii spre cultură şi lectură; în consecinţă, cred că ar merita să fie încurajat de autorităţile locale, aşa cum am văzut că se întâmplă pe anumite străzi din oraşele europene Praga, Bratislava, Varşovia, Sofia, Atena, Viena, Kiev, Roma, Belgrad şi Budapesta ori din îndepărtatele Havana, Kingston, Hanoi, Tunis, Casablanca şi Ciudad de Mexico.
Fie că sunt noi, abia ieşite din tipografii, fie că sunt vechi de zeci de ani, cărţile îşi păstrează cu modestia tăcerii aceeaşi putere de a informa şi a impresiona, a evoca şi a destinde, redând cititorilor de toate vârstele multe clipe de autentică sărbătoare spirituală.
