În urmă cu câteva luni am găsit la un anticariat o carte purtând semnătura marelui nostru istoric Nicolae Iorga, apărută în 1904 la Editura Librăriei Socec&Comp. din Bucureşti sub titlul “Războiul din Extremul Orient. China, Japonia, Rusia asiatică.”.
Subliniez faptul că Nicolae Iorga nu făcuse niciodată o vizită în îndepărtata Chină, dar subiectul îi devenise foarte familiar datorită ceasurilor de lectură aprofundată şi îndelungată a multorstudii, articole şi documente istorice în peregrinările sale prin bibliotecile, arhivele şi universităţile europene. Se ştie că Nicolae Iorga a efectuat studii universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, că avea cunoştinţe solide în limbile franceză, italiană, germană, engleză, greacă şi latină. De asemenea, el şi-a petrecut mult timp în arhivele din România, Germania, Italia, Austria, Franţa şi a studiat scrierile lui Marco Polo (1254-1324), Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708) şi ale sinologului francez Henri Cordier (1849-1925), precum şi memoriile din 1904 ale căpitanului Paul Angelescu despre situaţia din Extremul Orient.
Se poate afirma că nimic din ceea ce apăruse până atunci în multe cronici şi studii academice importante despre China nu i-a fost străin ilustrului nostru savant. Consider această atitudine în privinţa documentării ca un model de erudiţie valorificată într-o carte ce era destinată unui cerc larg şi diversificat de cititori de toate vârstele. De aceea lipsesc atât referirile bibliografice, cât şi notele detaliate de subsol, iar în locul lor apar numeroase aserţiuni foarte accesibile şi argumentate cu claritate. După cum afirma însuşi autorul în primele file ale cărţii sale “Dacă am făcut-o, motivul este convingerea mea că a sosit vremea ca noi să ne lămurim prin cărţi scrise în limba noastră, în sensul nostru asupra tuturor marilor întrebări ale timpului.”.
Am parcurs cu atenţie filele cărţii menţionate, bucurându-mă că după mulţi ani aceasta se afla într-o stare foarte bună. Multe idei şi informaţii generate de atenta şi agreabila mea lectură sunt redate acum în articolul de faţă.
Partea despre China/Cartea I-a este consacrată următoarelor teme: i) ţara şi locuitorii ei; ii) pacea imperială chineză; iii) religii vechi şi noi; iv) individul şi statul; v) chinezii şi străinii; vi) vechile legături; vii) China şi Europa Apuseană.
Nicolae Iorga era convins că toate evenimentele petrecute în acel spaţiu estic (războaie terestre, războaie navale, negocieri diplomatice, contacte la nivelul cârmuitorilor ş.a.) se bazaseră pe o mare necesitate istorică şi anume “prefacerea Chinei”. El credea cu sinceritate că “Chinezii nu pot lucra singuri pentru noua civilizaţie şi din toate părţile vin cu arma în mână alţii ca să îi îndrepte, să îi supravegheze şi să îi dijmuiască. Fiindcă aceşti ajutători lacomi sunt prea mulţi şi cer fiecare o parte prea mare, ei ajung la tunuri. Dezbaterile dintre dânşii alcătuiesc cea mai însemnată întrebare din ziua de astăzi: chestia Extremului Orient.”.
Profilul moral şi spiritual al marelui popor chinez a constituit o altă temă tratată în cartea lui Nicolae Iorga. Savantului îi aparţin următoarele judecăţi de valoare: *“Oameni mari şi moi, tari şi înceţi, neobosiţi şi răbdători, aceştia sunt chinezii.”. *“O fire mai paşnică decât a lor nu se poate închipui şi Natura pare să fi ales anume pentru a-i asigura în munca lor grea şi cinstită care a întemeiat cea mai veche dintre civilizaţiile în fiinţă astăzi, această ţară largă, închisă prin pustiuri, prin Ocean, prin munţi foarte înalţi.”. *“Chinezii au cultul eroilor, au religia naturii la fel precum grecii şi rasele italice.” (aceste aprecieri veneau de la un reputat specialist în istoria Antichităţii greco-romane – n.n.). *“Chinezii iubesc natura, o privesc cu pătrundere, o reproduc în acea parte din arta lor care este originală, o îndreaptă când şi cum pot.”.
Este locul potrivit pentru ca savantul român să îşi pună în valoare cultura sa enciclopedică din perspectiva latinităţii şi să se refere la similitudinea dintre concepţia romană şi concepţia chineză privind statutul legilor şi atitudinea locuitorilor cetăţii faţă de aplicarea acestora. În lucrarea sa autorul scrie: “Pentru atotputernicia Statului chinezii au avut o morală a datoriilor cetăţeneşti. Cu deosebirea foarte însemnată că această morală nu a venit după scrierea legilor pe care chinezii nu le au, mărginindu-se la exemplele trecutului lor, spăimântător de bogat. Rămânând totdeauna literatură, filosofie, ea a înlocuit legile, a devenit Constituţie, Constituţia sufletului şi a inimii, dogma veşnică după care se îndreaptă de peste două mii de ani.”.
Mărturisesc faptul că în calitate de absolvent al Facultăţii de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti” şi de admirator consecvent al gândirii filosofico-etice a marelui Confucius am rămas impresionat de valoarea pe care istoricul român o acorda la începutul veacului trecut teoriei Confucianismului şi influenţei ample a acestei concepţii în evoluţia societăţii medievale chineze ca o prelungire a mentalităţii antice.
Înclinaţia către cultură – atât ca asimilare a valorilor acesteia, cât şi ca aport creativ – este un parametru semnificativ al analizelor efectuate de Nicolae Iorga. Iată în continuare un ansamblu al consideraţiilor autorului:
-“Ei (chinezii – n.n.) citesc şi scriu într-una. În curţile oraşelor alături de casele de lemn şi humă se văd bătrâni foarte liniştiţi cari, în mijlocul frământărilor şi luptelor, în ceasuri de cea mai înaltă primejdie, citesc vechi adevăruri ca nişte înţelepţi ai Antichităţii noastre cu cel mai adânc dispreţ pentru nimicnicia clipei ce trece.”.
-“Palatele mandarinilor, străjuite la poartă de cei doi stâlpi roşii de lemn, cari înseamnă autoritatea, cuprind totdeauna, pe lângă porţile, cerdacele, balustradele, frontoanele, paravanele, grădinile, sălile de audienţă, şi odăi în cari se păstrează cărţile, în acelaşi scris, în aceeaşi limbă, în acelaşi stil, în acelaşi spirit de patru mii de ani. Pe temple, pe clădirile publice, pe arcurile de triumf stau scrise poveţele bune din operele clasice sau cuvinte <filosofice>. Cutare oraş de provincie are analele sale în nu mai puţin de patruzeci de volume.”.
-“Diplomaţii, administratorii sunt mari cărturari, poeţi cari trimit colegilor lor din <Mările Apusului> poveri întregi de opere ce samănă întocmai cu acele ce se scriau cu douăzeci de veacuri înainte de Hristos. Ei sunt, în acelaşi timp, caligrafi cari pot zugrăvi cu penelul lor meşter o poemă întreagă cu caractere ideografice (un semn pentru fiecare cuvânt) pe un sâmbure de pepene.”.
-“Casa examenelor din Canton, două lungi şiruri de chilii acoperite cu ţigle, de amândouă părţile unei alei pietruite, avea loc pentru peste opt mii de candidaţi dintre cari fiecine trebuia să ştie fără greş cele câteva mii de slove cari se pot întrebuinţa, dacă ar recurge cineva la toată bogăţia unei limbi în cari niciun cuvânt nu se poate învechi şi nu poate fi înlocuit. Se găsesc nenumăraţi tineri cari învaţă toate aceste semne, cari ştiu pe de rost paginile de înţelepciune ale clasicilor şi se găsesc dascăli cari primesc a fi răsplătiţi pentru ostenelile lor cu nouă lei de-ai noştri pe an.”.
-“Arta bronzurilor, a cusăturilor minunate pe mătase, mândria Chinei, urmează înainte fără să se înalţe şi fără să scadă, reproducând întocmai modelele străvechi despre cari se crede că nu se poate face mai frumos şi mai bine.”.
Nicolae Iorga a făcut – prin scrierea şi publicarea la începutul secolului trecut a acelei cărţi despre China – un valoros exerciţiu de informare riguros argumentată a cititorilor români şi sunt bucuros că printre ei s-a aflat şi semnatarul acestui articol.
