Încep aceste însemnări cu mărturisirea unui fapt petrecut în anii copilăriei mele: atunci când am citit poezia Moartea căprioarei de Nicolae Labiş, am izbucnit în lacrimi, iar scumpa mea mamă, profesoară de limba română, încerca să mi le potolească, explicându-mi că nu ar fi vorba decât despre o închipuire literară.
Nicolae Labiş vedea lumina zilei la 2 decembrie 1935 în localitatea Poiana Mărului, Mălini din judeţul Suceava, în familia învăţătorilor Eugen şi Ana-Profira. Primele clipe ale vieţii sale sunt evocate în poezia intitulată Începutul: “M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,/Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă,/Munţii ardeau în polei şi lumini,/Lupii spulberau scântei din zăpadă.”. El începea şcoala primară în satul natal, chiar la clasa mamei sale; încă de la vârsta de 5 ani învăţase să citească de la unii elevi ai acesteia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl lui pleacă pe front, iar membrii familiei se refugiază în satul Văcărea, comuna Mihăeşti, de lângă oraşul Câmpulung Muscel; în mai 1945, aceştia se întorc în Moldova, la Mălini. A urmat studiile la Liceul “Nicu Gane” din Fălticeni în perioada 1947-1951 când începuse să scrie versuri; la sfârşitul anului 1950, Labiş a participat, în calitate de secretar literar al cenaclului din acel oraş, la o consfătuire a tinerilor scriitori din Moldova; acolo dânsul a recitat creaţia proprie Fii dârz şi luptă, Nicolae! care a fost publicată în ziarele Iaşul nou şi Lupta poporului din Suceava sub pseudonimul N. Mălin. În anul 1951 el a obţinut premiul I la “Olimpiada naţională de limba română” de la Bucureşti, după care i se publică poezia Gazeta de stradă în revista Viaţa Românească. La iniţiativa criticului şi istoricului literar Constantin Ciopraga, în ianuarie 1952 Labiş a fost transferat la Liceul “Mihail Sadoveanu” din Iaşi unde va deveni conducătorul cenaclului literar. Din 15 septembrie 1952 dânsul începe să urmeze cursurile Şcolii de Literatură şi Critică Literară “Mihai Eminescu” din Bucureşti, având ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu şi, printre colegi, pe Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu, Radu Cosaşu, Ion Gheorghe, Doina Sălăjan, Lucian Raicu, Florin Mugur ş.a. După absolvire, Nicolae Labiş a fost angajat ca redactor la revista Contemporanul şi ulterior la Gazeta literară. Deşi în toamna anului 1955 se înscrie la Facultatea de Filologie a “Universităţii din Bucureşti”, el renunţă, după numai un semestru, la acele cursuri. În anul următor, a participat la conferinţa pe ţară a tinerilor scriitori şi a publicat volumele de versuri Puiul de cerb şi Primele iubiri; pregătea pentru tipar un al treilea volum care, însă, a fost publicat postum în anul 1958. Tudor Vianu a creionat – ca un talentat pictor – portretul fizic al tânărului scriitor moldovean în următoarele cuvinte: “Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre adânci, mustaţa legată, ca a plutaşilor de pe Bistriţa. Era, în înfăţişarea lui, ceva în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată pe figura unui tânăr.”.
Profilul său poetic a fost conturat de numeroşi scriitori şi critici literari: – Lucian Raicu scria: “Există în poezia lui Labiş nu numai Eminescu, Blaga, Arghezi, Fundoianu, Goga, dar şi <punctul de vedere>, perspectiva criticii; clasicii şi poeţii interbelici sunt văzuţi în ei înşişi, dar şi prin Eugen Lovinescu şi Garabet Ibrăileanu, George Călinescu şi Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Şerban Cioculescu.”; – Alexandru Piru afirma: “Dacă însuşi Labiş nu şi-a mai putut relua zborul, o generaţie întreagă de poeţi vor duce mai departe flacăra aprinsă de el în 1956.”; – George Călinescu avansa acest punct de vedere: “Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii, Moartea căprioarei, singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş în conştiinţa generaţiilor tinere ca un mare poet.”; – Tudor Vianu îl compara pe Nicolae Labiş cu Mercutio (personaj fictiv din tragedia Romeo şi Julieta – n.n.) al lui Shakespeare, “căzut fără noimă”; – Geo Bogza nota că “Labiş avea ceva de miel, şi de ied, şi de mânz, într-o primăvară, pe o pajişte verde, când în aceste vietăţi, miracolul vieţii reizbucneşte cu atâta graţie.”; – Adela Greceanu se întreba retoric: “Ce ar fi fost Labiş şi opera lui dacă poetul ar mai fi trăit, dacă <pasărea cu colţ de rubin> nu i-ar fi smuls inima?”.
Ca simplu cititor – fără pretenţia de a avea calităţi de critic literar – consider ca fiind o operă magistrală poezia Moartea căprioarei. Această creaţie m-a impresionat cu atât mai mult cu cât aveam să aflu, din surse consultate în ultimii ani, că se baza pe o întâmplare reală. În timpul cumplitei secete de după cel de-al Doilea Război Mondial, copilul Nicolae îşi însoţea deseori tatăl la vânătoare; iată ce îşi amintea părintele său: “În casă n-aveam de niciunele, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe băiat. Era mic, înfometat şi însetat, dar nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara… Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi…”. În volumul meu intitulat Gânduri printre cuvinte, publicat în anul 2016 apărea o scurtă însemnare evocată acum: “Confluenţe francofone – poetul român care a scris Moartea căprioarei se numeşte Labiş/La biche – un cuvânt din limba franceză însemnând căprioară.”.
În noaptea de 9/10 decembrie 1956, Nicolae Labiş a suferit un grav accident de tramvai în staţia din apropierea Spitalului “Colţea”, fiindu-i fracturată coloana vertebrală. Aflat pe patul de spital, poetul a mai putut cu ultimele forţe să dicteze prietenului său Aurel Covaci poezia Pasărea cu colţ de rubin: “Pasărea cu colţ de rubin/S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./Nu mai pot s-o mângâi./M-a strivit,/Pasărea cu colţ de rubin,/Iar mâine/Puii păsării cu colţ de rubin,/Ciugulind prin ţărână,/Vor găsi poate/Urmele poetului Nicolae Labiş/Care va rămâne o amintire frumoasă.”. La moartea acestuia, Geo Bogza mărturisea: “Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel care ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale.”. Poetul Nicolae Labiş a murit la 22 decembrie 1956, la vârsta de doar 21 de ani, dar în urma lui au rămas multe versuri nemuritoare. Iată doar câteva din acest “fond de aur” al literaturii române:
*Acrostih: “Vinul vechi în clocot se-năspreşte-n cramă,/Izbucneşte-un mâine din adâncul ieri./Ling străvechi pocale azi tâlhari de seamă,/Ling tâlharii vlaga istovitei seri?/O să se destrame, cum se tot destramă/Neaua-n sclipitoare, calde primăveri.”; *Alexandrin: “Sărutul stânjenit şi strâmb în colţul gurii/Nu a putut fireşte să-nvie un trecut./Speranţa, otrăvită de degetele urii,/Azi s-a insinuat şi a durut./Un râu murdar sub cheiuri curgea în fapt de seară,/Atât de melancolic şi fals, cum mi-a părut/Şi încăpăţânarea cu ceara ei hilară/Azi s-a insinuat şi a durut.”; *Bunica: “O sfântă din icoane cu faţa zâmbitoare,/Cu ochii de cărbune, cu părul ca de nea,/De-o bunătate rară, cu inima deschisă,/Curată ca şi crinul. Aşa-i bunica mea./O, cum o văd şi-acum, cu furca-n brâu înfiptă,/O văd şi simt cum trece prin mine un fior,/Căci parcă-aud şi-acum povestea cu crăiese/Şi fusul la ureche cum sfârâie uşor./Această poezie îţi este închinată,/Bunică scumpă, ţie, din tot sufletul meu./Eşti sacră pentru mine şi te asigur, buno,/Că vie şi măreaţă rămâne-vei mereu.”; *Câmpii: “Dă-mi voie să plâng între florile inimii tale,/Iertătoare să-mi mângâie pleoapele, roşii răsuri (trandafiri sălbatici – n.n.)./Bolovănită în piept mi-i durerea şi crudă/Ca laptele-n ugerul oii pierdute-n păduri./Dă-mi voie să tac. Voi păşi de-acum ca un vânt,/N-am să mai scutur boabe de rouă – albe mărgele,/Duioase, umane câmpii, n-am să vă tulbur/Şi-am să calc doar pe florile negre-ale inimii tale.”; *A nins la Iaşi: “Cât a nins la Iaşi de-aseară!/Statuile au cuşme mari,/E albă namila de gară/Şi fulgii tot se-nvârt/Şi are fire lungi de gheaţă/Miliţianul în mustaţă./E troienită şi portiţa/Şi streşinele-au îngheţat,/Iar fumu-şi suie drept codiţa/Ca un motan înfuriat,/Căţelul mârâie şi-njură/Şi prinde câte-un fulg în gură.”.
Citindu-i poemele, mi-am zis în gând: “Ce mare păcat că Nicolae Labiş nu l-a întâlnit, în timpul vieţii sale, pe Mihai Eminescu!”. Oricum, cei doi tineri, dar mari poeţi ai Moldovei, ai României şi ai întregii lumi aveau să se întâlnească, peste decenii, în înaltele Ceruri.
