Ce ne mai poate surprinde în cinematografia modernă, după ce aproape totul a fost încercat? Pablo Larraín, fără a deveni un iconoclast, reuşeşte o producţie antrenantă şi destul de originală cu Ema (2019), film disponibil pe platforma de streaming Mubi.
Un semafor în flăcări. O stradă pustie şi o atmosferă care amintesc de scena cu oraşul gol din Abre los Ojos – iată cadrul de debut ales de regizorul chilian Pablo Larraín, deşi este, în mod sigur, singura asemănare dintre cele două filme.
Ema (Mariana di Girólamo, care face un rol convingător) este o tânără dansatoare, preocupată de custodia copilului său, în vârstă de 10 ani, pe care îşi reproşează că l-a abandonat.
Pe ringul de dans, se pierde într-o mulţime de siluete aflate în clarobscur, ceea ce poate fi interpretat şi ca semn al devoţiunii profesionale, dar şi un simbol al depersonalizării – o tară atât de răspândită în societatea contemporană, din păcate.
Privind mai cu atenţie scena, îi putem da şi o interpretare pozitivă: căutarea armoniei universale, pe care toţi o experimentăm, într-un fel sau altul.
Impulsivă şi temperamentală, fata pare a se afla în căutarea unui echilibru, a unui acord cu sine însăşi şi cu lumea.
Se decide să doneze sânge pentru sora sa, aflată în mare suferinţă după ce fusese arsă într-un incendiu provocat de fiul adoptiv al Emei.
Scenele de dans sunt provocatoare, unele personaje par antisociale, dar filmul nu alunecă înspre o morbiditate extremă (ca în Climax, de Gaspar Noé, de exemplu, film cu care are totuşi unele tangenţe).
Desigur, modul în care ea şi partenerul său aruncă vina unul pe celălalt în privinţa lucrurilor care au mers rău pentru băiat (Polo) nu este ceva care să aducă originalitate, în schimb se poate spune că are o tuşă de realism, fiindcă astfel de situaţii sunt foarte des întâlnite în realitate. Felul în care soţul, Gastón (interpretat de Gael Garcia Bernal), îi reproşează tinerei dansatoare că şi-a exhibat sexualitatea în faţa fiului minor pare mai curând o armă cu care vrea să-i dea lovitura de graţie şi un posibil complex de tip freudian decât o realitate crudă şi o acţiune intenţionată a acesteia.
Dialogurile dintre cei doi oscilează între reproşuri amare şi dorinţă de reconciliere, ceea ce face ca relaţia lor să fie una confuză.
Filmul are un potenţial care ar fi putut fi mai bine explotatat artistic decât redarea la infinit a unor dialoguri în care fiecare jigneşte pe fiecare (inclusiv Marcela, femeia care avusese şi ea grijă de copil).
De notat şi scena în care Ema se leagănă în carusel, poate în căutarea propriei copilării pierdute. Ulterior, cea a incendierii maşinii este la antipod, ne arată o adultă în război cu lumea şi este chiar impresionantă.
Puţin superficial ca intrigă, dar original şi cu contraste bine redate
Un film realist, o dramă petrecută în Chile – se ştie că sud-americanii sunt temperamentali, violenţi şi plini de pasiune, la fel sunt şi personajele lui Larraín. Ema şi ”gaşca” sa de fete par nişte hoinare certate cu legea, crescute după regulile străzii, aşa cum de pildă se pot găsi în favelele braziliene.
Ema este într-un fel perversă şi, după cum spune, ”diabolică”, vorbeşte liber despre sex şi ştie să seducă atât bărbaţi, cât şi femei. Ceva anormal, poate, pentru lumea noastră, dar aproape firesc pentru mediul în care a crescut. Pablo Larraín pune camera fără menajamente asupra acestei lumi care ne oferă conflicte, rivalităţi, sex, băutură, angoase. Personajele sale debordează de viaţă – aşa cum o înţeleg ele, trăită la maximum.
Între dans, ritmurile aproape tribale, plăcere, sex şi dorinţă de viaţă există o legătură nevăzută, pe care fetele din trupa Emei o descoperă instinctiv, deşi nu aveau o filosofie profundă de viaţă aşa cum încerca să demonstreze că are soţul Emei.
Iar incendierea pare, ca şi în Burning al lui Chang-dong Lee, un fel de act de afirmare a supremaţiei, un ritual prin care cel care îl execută încearcă să arate că deţine controlul asupra a tot.
Finalul mi se pare exagerat, adică totul curge în sensul unei reconcilieri pentru ”happy-end”-ul cerut de public, personajele se (re)intersectează neverosimil, micuţul Polo apare, mai cuminte ca niciodată, exact atunci ”când era nevoie de el” ş.a.m.d.
În câteva cuvinte, pelicula lui Larraín este relativ superficială în mai multe aspecte, inclusiv intriga, dar merită totuşi văzută pentru realizarea originală, muzica excelentă şi redarea unor contraste – poate că ar fi fost mai inspirată o atenţie în plus acordată cadrelor din natură, care nu lipsesc, dar sunt secundare.
Pablo Larraín a câştigat cu ”Ema” Premiul Unimed (Veneţia, 2019) şi Premiul Art Cinema Network of Slovenia, la Festivalul Internaţional de film din Ljubljana, în acelaşi an, iar Nicolas Jaar, premiul pentru cea mai bună coloană sonoră la Festivalul de Film de la Miami (2020). Filmul a mai fost nominalizat la Premiul Leul de Aur şi Premiul Queer Lion la Festivalul de la Veneţia, în 2019.
