Filmul regizat de Fabio Grassadonia şi Antonio Piazza, ”O poveste siciliană” (O: Sicilian Ghost Story), care a rulat recent şi în cinematografele din România, este unul care îşi depăşeşte condiţia de film tematic (deşi nu este chiar un film tematic în deplinul înţeles al cuvântului, ar putea fi totuşi încadrat de unii şi în această categorie) şi reuşeşte să impresioneze prin forţa story-ului şi o regie inspirată.
Deşi începe ca o peliculă pentru adolescenţi, cu o poveste de dragoste inocentă şi uşor puerilă (în fapt, specifică vârstei) între elevul Giuseppe şi colega sa, Luna, Sicilian Ghost Story nu este un film dulceag, ci dimpotrivă, unul care prezintă, în contrast cu inocenţa şi entuziasmul eroilor principali, aspecte pline de duritate şi de cruzime ale unei lumi paralele: cea a Mafiei.
Fiindcă ”vina” tânărului Giuseppe nu era decât aceea de a fi fost fiul unui colaborator al Mafiei siciliene. Cum acest colaborator începuse să ”toarne” la poliţie, mafioţii se folosesc de un truc pentru a-l răpi pe băiat şi apoi, ţinându-l prizonier, încearcă să-l şantajeze pe tatăl acestuia, pentru a se asigura că nu mai vorbeşte şi nu mai face alte dezvăluiri.
Cum, din motive care nu sunt foarte clare, tatăl băiatului nu se dovedeşte a fi cooperant, soarta lui Giuseppe este pecetluită: va fi ţinut în lanţuri, înfometat, tratat ca un animal.
Aproape singura care încearcă să facă dreptate (familiile celor doi tineri fiindu-ne prezentate ca fiind mai curând lipsite de sensibilitate) este Luna, colega care îl iubea pe băiat. Aceasta încearcă chiar să se infiltreze în locul în care acesta era ţinut prizonier, însă de una singură are prea puţine şanse de reuşită.
Filmul ”O poveste sicliană” poate fi încadrat în genurile dramă/thriller, având şi unele momente în care imaginarul alternează cu realul (momente care justifică parţial acel ”ghost story” din titlul original). Este însă un thriller în care spectatorul va ghici probabil că nu este loc pentru happy-end.
Tânărul sfârşeşte ucis în mod barbar de Mafie, iar Luna, la aflarea adevărului, se otrăveşte. (Astfel, afirmaţia că este ”un fel de Romeo şi Julieta modern” are deplină acoperire în scenariul filmului).
Spuneam că regia mi s-a părut inspirată fiindcă, dincolo de faptul că reuşeşte cu adevărat să creeze tensiune şi să transmită emoţii spectatorului, se foloseşte de simboluri potrivit alese (de exemplu, bufniţa pentru moarte, marea pentru libertate) şi dozează bine alternanţa între scenele care surprind inocenţa personajelor cu cele care arată latura atroce, evitând să fie un film prea dulceag sau, dimpotrivă, prea dur.
Dintre actori, m-au impresionat în mod plăcut Julia Jedlikowska, în rolul Lunei, şi Sabine Timoteo, întruchipând-o pe mama acesteia.
Poate că are o mică doză de artificial pe alocuri, dar impresia generală este una pozitivă, este un film care nu te poate lăsa indiferent şi pe care, personal, l-aş nota cu 8.
De notat că, din nefericire, se bazează pe un caz real. Giuseppe di Matteo, fiul mafiotului Santino di Matteo, a fost răpit, ţinut prizonier, torturat şi executat de Mafie în 1996.
