În timp ce scriam acest articol, aveam ca fond sonor un suvenir primit, la încheierea mandatului meu ambasadorial în Georgia, de la colegul grec: un C.D. însoţit de un album de fotografii, editate de Universitatea de Stat din Tbilisi în colaborare cu Asociaţia Neo-Eleniştilor Georgieni. În cele două preţioase obiecte strălucea chipul luminos al Mariei Callas.
Voi începe însemnările mele cu câteva declaraţii care îi aparţin celebrei artiste (1923-1977) şi impresionează prin sinceritatea lor: *“Mă pregătesc pentru repetiţii aşa cum m-aş pregăti pentru căsătorie.”; *“Cea mai mare plăcere este să îmi domin acest instrument atât de dificil care este vocea.”; *“Eu aş vrea să fiu Maria, dar aici este La Callas care cere să duc cu mine calitatea ei.”; *“O operă începe cu mult înainte de ridicarea cortinei şi se termină cu mult după ce s-a lăsat cortina. Opera începe în imaginaţia mea, devine viaţa mea şi rămâne o parte a vieţii mele, mult timp după ce am părăsit clădirea Operei.”; *“Tot ceea ce trebuie ştiut despre mine se află în muzică.”; *“Fie te naşti artist, fie nu şi rămâi artist, chiar dacă vocea ta nu mai este un foc de artificii. Artistul rămâne pentru vecie.”; *“Doar câinii mei nu m-au trădat.”; *“Nu am nevoie de bani. Lucrez pentru artă. Arta e gratis.”; *“Nu vocea îmi lipseşte, nervii mei sunt la limită.”.
Numele ei ca artistă era Maria Callas, dar în realitate o chema Maria Ana Cecilia Sophia Kalogeropoulos. I-au fost asociate, de asemenea, denumiri metaforice precum: “La Divina”; “Regina della Lirica”; “Biblia Operei”.
S-a născut în Manhattan/New York din părinţi greci imigranţi în America. Educaţia muzicală a primit-o, în Grecia, la Conservatorul din Atena, având ca profesoară pe Maria Trivella. Aceasta îşi amintea următoarele: “Tonul vocii sale era cald, intens; acesta zvâcnea ca o flacără şi umplea aerul cu reverberaţii melodioase ca un sunet de clopote. Era un fenomen surprinzător sau, mai degrabă, un mare talent care avea nevoie de control, pregătire tehnică şi disciplină strictă pentru a străluci în toată sclipirea sa… Un student model. Fanatic, fără compromisuri, care şi-a dedicat studiilor inima şi sufletul ei. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau şase ore pe zi. În şase luni, dânsa cânta cele mai dificile arii din repertoriul internaţional de operă cu o muzicalitate deosebită.”.
Peste ani, renumita soprană Montserrat Caballé îi recunoştea astfel meritele incontestabile, reflectate în performanţe excepţionale: “Callas a deschis o poartă nouă pentru noi, pentru toţi cântăreţii lumii, o poartă care era închisă. În spatele acesteia, dormea nu numai marea muzică, dar şi marea idee de interpretare. Ea ne-a dat şansa nouă, celor ce o urmăm, de a face lucruri greu de realizat, înainte de dânsa. Dacă eu sunt comparată cu Callas este ceva la care nu am visat niciodată. Nu este drept. Eu sunt mult mai mică decât Callas.”. Dirijorul Nicola Rescigno – fiind întrebat de un jurnalist dacă Maria Callas avea trei voci – a răspuns: “Nu avea doar trei, ci trei sute de voci!”. La rândul său, producătorul englez al discurilor de muzică clasică, Walter Legge explica talentul de excepţie al Divei prin “extraordinara configuraţie a <cerului gurii>, asemănătoare unei Arcade gotice”.
Rolurile interpretate de Maria Callas au intrat în antologia universală a muzicii de operă. Dintre acestea, se consideră în mod unanim că rolul titular din opera “Norma” de Vincenzo Bellini a devenit un reper în materie de interpretare perfectă, ireproşabilă; celebra arie “Casta Diva” constituie o performanţă neegalată până în zilele noastre. Apariţiile Mariei Callas în opere ca “Lucia de Lammermoor” de Donizetti, “Aida”, “Trubadurul” şi “Traviata” de Verdi, “Tosca” şi “Turando” de Puccini, “Fidelio” de Beethoven sunt memorabile.
Rivalitatea dintre vestitele soprane Maria Callas şi Renata Tebaldi devenise o temă permanentă în lumea artistică a anilor ’50, chiar dacă au existat renumiţi critici din domeniul muzical care susţineau că cele două interprete nu ar trebui să fie supuse comparaţiei, deoarece Callas era o soprană dramatică, iar Tebaldi era o soprană lirică. Disputa lor a început în anul 1951 când Callas şi Tebaldi au avut un recital comun la Rio de Janeiro/Brazilia; deşi fuseseră de acord în prealabil că nu vor accepta bis-uri, Renata Tebaldi a interpretat două, stârnind astfel mânia Mariei Callas. Două replici au reţinut atenţia jurnaliştilor din acea epocă: i) Tebaldi – “Eu am un lucru pe care Callas nu îl are: o inimă.”; ii) Callas – “Când vom putea cânta <Walkiria> şi <Puritanii> una lângă alta, atunci se va putea face o comparaţie. Până atunci, e ca şi cum ai compara <Coca Cola> cu şampania.”.
Destinul, însă, nu i-a rezervat Mariei Callas numai ani de glorie, de popularitate şi succese, având parte, către finalul vieţii sale, de profunde nemulţumiri şi dezamăgiri. În apogeul carierei artistice, Maria Callas a renunţat la mariajul cu Meneghini. Mai târziu, ea devenea “amanta oficială” a armatorului grec Aristotel Onassis care o invitase la o croazieră pe yacht-ul său elegant şi care, ros de gelozie, începea să o izoleze de pulsul vieţii artistice. Din cauza unei perioade de inactivitate, vocea ei se resimţea. Un semn vizibil al declinului ei l-a constituit faptul că a fost obligată să îşi întrerupă, după actul al II-lea, spectacolul de la Roma cu “Norma” de Bellini. În biografia ei apare momentul părăsirii de către Onassis care o preferă şi se căsătoreşte cu frumoasa văduvă a lui J.F. Kennedy, după asasinarea acestuia; durerosul episod a lăsat urme adânci asupra sufletului Mariei Callas. Turneul mondial de concerte, organizat în perioada 1973-1974 împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, care s-a încheiat la Sapporo/Japonia, a fost ultima ei prezenţă publică unde se putea observa cu uşurinţă că timbrul vocii, extensiunea vocală, simţul scenic şi vitalitatea plină de vibraţie nu mai erau decât palide şi triste amintiri ale performanţelor trecutului.
După o carieră strălucită, Maria Callas se retrăgea în apartamentul său parizian din Avenue Georges-Mandel, stând departe de ochii publicului, printre servitorii şi căţeii anonimi. La 16 septembrie 1977, când avea 54 de ani, Maria Callas părăsea lumea pământeană. Explicaţia oficială a decesului a fost un atac de cord, deşi nu i s-a făcut nicio autopsie. Suferind de o maladie degenerativă ce îi afectase grav corzile vocale (acea “avere de aur”, dăruită de Dumnezeu), marea Divă se trata cu medicamente imunosupresoare ce au generat starea de insuficienţă cardiacă.
O slujbă funerară a avut loc pe 20 septembrie 1977 la Catedrala Greco-Ortodoxă de pe Strada Georges Bizet din Paris. Fiind incinerată, cenuşa sa a fost depusă într-un Columbarium din Cimitirul Père Lachaise. După ce a fost furată din Cimitir, dar regăsită, cenuşa a fost răspândită, în primăvara anului 1979, în apele Mării Egee din proximitatea coastelor Greciei, respectându-se astfel dorinţa testamentară a marii artiste.
Criticul muzical american şi fostul prieten al Mariei Callas, John Ardoin (1935-2001) declara într-un interviu realizat în 1978: “Există anumite perioade când sunt unele persoane dăruite, dar şi blestemate cu un dar extraordinar, în care acel dar este aproape mai mare decât existenţa umană. Callas a fost una dintre acele persoane. Dorinţele sale, viaţa sa, fericirea ei personală, toate au fost subordonate acestui dar incredibil care i-a fost oferit… Dânsa a plătit un preţ atât de mare şi de dificil pentru propria carieră. Nu cred că ea a înţeles întotdeauna ceea ce a făcut sau de ce a făcut. Ea ştia că avea un efect uriaş asupra ascultătorilor şi a oamenilor. Dar nu era ceva care să fie trăit cu graţie şi cu fericire.”.
Constatând că C.D.-ul meu tăcuse, l-am pus încă o dată, uitându-mă la rândurile scrise pe calculator şi la pozele fermecătoare ale Mariei Callas din albumul dăruit de ambasadorul grec. La 2 decembrie, în urmă cu un secol, vedea lumina zilei cea care acum cântă şi încântă pe Îngerii Cerurilor. Se pare că şi valurile legendare ale Mării Egee continuă să îi fredoneze, în liniştea nopţilor, fermecătoarele sale Arii.
