Al. Florin Țene
Obiceiul de a merge cu Steaua constituie una dintre cele mai reprezentative manifestări ale ciclului sărbătorilor de iarnă din spațiul românesc, integrând elemente de ritual creștin, simbolism arhaic și performativitate comunitară. Practicat cu precădere în perioada Crăciunului, acest obicei are corespondențe structurale și semantice în numeroase culturi europene și extraeuropene, fapt care îl recomandă pentru o abordare comparativă. Studiul de față urmărește geneza, semnificațiile și funcțiile culturale ale mersului cu Steaua, insistând asupra rolului său identitar și spiritual.
Referința scripturistică fundamentală este episodul magilor de la Răsărit, relatat în Evanghelia după Matei (2, 1–12), unde steaua apare ca semn ceresc al Nașterii lui Hristos¹. În teologia creștină, steaua este asociată revelației divine și luminii mântuitoare, devenind un simbol al călăuzirii spirituale.
Din perspectivă mitologică și antropologică, steaua este un arhetip universal, prezent în cosmologiile tradiționale ca ax al ordinii cerești și mediator între sacru și profan². Această suprapunere între simbolismul precreștin și cel creștin explică integrarea profundă a stelei în ritualurile populare de Crăciun.
În România, obiceiul este atestat în culegeri folclorice din secolul al XIX-lea și descris amplu de etnografi precum Simion Florea Marian și Ovidiu Bârlea³. Practica presupune confecționarea unei stele ornamentate, purtată de un grup de colindători (în special copii), care interpretează cântece cu conținut religios narativ.
Textele colindelor de stea transmit, într-o formă poetică simplificată, episoadele Nașterii Domnului și ale adorării pruncului de către magi⁴. Din punct de vedere funcțional, obiceiul îndeplinește: o funcție religioasă (catehizare populară), o funcție socială (întărirea coeziunii comunitare), o funcție educativă (inițierea copiilor în tradiție), o funcție rituală de reînnoire simbolică a timpului⁵.
În Polonia, Ucraina și Belarus, mersul cu steaua este parte integrantă a colindelor de Crăciun (kolędy, koliadky), steaua având adesea opt colțuri, simbol al plenitudinii cosmice și al regenerării⁶. Ritualul include uneori elemente dramatice și personaje alegorice, apropiindu-se de teatrul popular religios.
În Germania și Austria, tradiția Sternsinger păstrează steaua ca element central, dar accentul cade pe dimensiunea caritabilă și morală, colindătorii strângând donații pentru cauze sociale⁷. Astfel, simbolul stelei este reinterpretat într-o cheie etico-socială contemporană.
În America Latină, în special în Mexic, ritualul Las Posadas reconstituie drumul Mariei și al lui Iosif, steaua fiind prezentă ca semn ceresc al nașterii divine. Deși forma rituală diferă de cea est-europeană, funcția simbolică a stelei ca ghid divin rămâne constantă⁸.
În contextul modernității târzii, mersul cu Steaua cunoaște un proces de transformare: diminuare în mediul urban tradițional, dar revitalizare prin festivaluri, școli și activități bisericești. Etnologii contemporani subliniază valoarea acestui obicei ca patrimoniu cultural imaterial, purtător de memorie colectivă și identitate spirituală⁹.
Mersul cu Steaua reprezintă un fenomen cultural complex, situat la intersecția dintre religie, folclor și viață comunitară. Analiza comparativă evidențiază unitatea simbolică a stelei în creștinism și diversitatea formelor sale de expresie. Persistența acestui obicei confirmă capacitatea tradițiilor populare de a conserva sensuri arhaice, adaptându-le la contexte istorice și culturale diferite.
Aparat critic (note)
- Biblia sau Sfânta Scriptură, Evanghelia după Matei, 2, 1–12.
- Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, Humanitas, 1992, p. 103–110.
- Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I, București, 1898; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, București, 1981.
- Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, București, Fundația Culturală Română, 1997, p. 212–219.
- Arnold van Gennep, Riturile de trecere, București, Polirom, 1999.
- Kazimierz Moszyński, Kultura ludowa Słowian, Varșovia, 1967.
- Hermann Bausinger, Folk Culture in a World of Technology, Bloomington, Indiana University Press, 1990.
- Victor Turner, The Ritual Process, Chicago, Aldine, 1969.
- UNESCO, Convention for the Safeguarding of the Intangible Cultural Heritage, 2003.
Bibliografie selectivă
Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, București, Minerva, 1981.
Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, București, Humanitas, 1992.
Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an, București, FCR, 1997.
Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români, București, Socec, 1898.
Turner, Victor, The Ritual Process, Chicago, Aldine Publishing, 1969.
van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, București, Polirom, 1999.
UNESCO, Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, Paris, 2003.
