De ce ”Nobelul de după uşă”? Pentru că era acolo, dar nu ştiai. Scriitura, talentul, originalitatea erau prezente – însă uşa trebuia mişcată de cineva.
(În 2018, la lansarea romanului ”Rătăcitorii”, The Bookseller scria că «Olga Tokarczuk este ”probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit”». Butadă ce ar putea părea chiar ironică, dar de fapt este un compliment, fiindcă toţi marii scriitori au avut nevoie de ceva sau de cineva care să-i pună în lumină).
Nu spun, fireşte, că avem de-a face cu o scriitoare necunoscută (amintim că a fost laureată cu premiul literar ”Nike” pentru romanul Rătăcitorii, Premiul cărţii Görlitz şi altele). Dar cred că era sa de-abia acum începe.
Înainte de a mă referi la opera domniei sale, voi schiţa succint cadrul în care s-au desfăşurat lucrurile.
Premiile Nobel pentru literatură, la fel ca şi Oscarurile în cinematografie, au suscitat, mai ales în ultimele decenii, controverse. S-a spus că nu întotdeauna marele premiu a mers acolo unde trebuie şi înclin să cred că există ceva adevăr în această afirmaţie, că îndoielile ce au planat asupra justeţii acordării acestor distincţii nu sunt tocmai neîntemeiate. Şi cum ar putea fi altfel, de vreme ce scriitori ca Henrik Ibsen, Aldous Huxley, Clarice Lispector, Vladimir Nabokov, Julio Cortazar sau Ismail Kadare nu se află pe lista laureaţilor? Aş putea da chiar şi câteva nume de laureaţi care nu mi se par atât de meritorii, dar mă opresc aici.
După cum se ştie, din cauza unui scandal intern, Academia Suedeză nu a acordat în 2018 Nobelul pentru Literatură. A făcut-o acum, retroactiv, premiul mergând la Olga Tokarczuk, iar pentru 2019 premiul i-a fost acordat scriitorului austriac Peter Handke.
Am remarcat că aceste premii au mers către doi autori cu diverse activităţi politice sau sociale (scriitoarea poloneză face parte din Partidul Zieloni 2004 şi este membru al redacţiei ”Critica politică”, iar autorul austriac şi-a afirmat public poziţia în privinţa războiului din Iugoslavia, potrivit wikipedia) şi am asociat fără să vreau acest lucru cu faptul că aproape doar scriitori militanţi pentru o cauză sau cu opţiuni sociale şi/sau politice afirmate public au apărut în prim-plan şi au fost mediatizaţi în ultima vreme (mă refer la un cadru mai general, nu doar la premiile Nobel). Nu vreau să diminuez meritele unor astfel de activităţi, dar consider că mai importantă este opera autorului respectiv, nu opţiunea sau activitatea politico-socială.
Cum însă abordarea cu parti-pris a operei unor autori o consider la fel de dăunătoare ca şi trendul amintit mai sus, am lăsat aceste consideraţii la o parte şi am început să citesc din opera autoarei poloneze, respectiv lucrările ”Ultimele povestiri” şi ”Călătoria oamenilor Cărţii” (în ce-l priveşte pe scriitorul austriac, cu tot respectul pentru domnia sa, mi-a fost deocamdată imposibil să găsesc scrieri de Peter Handke tipărite în România).
Lucrul pe care l-am remarcat imediat în ”Ultimele povestiri” este că Olga Tokarczuk are o scriitură plăcută, îngrijită, în bună măsură cu iz poetic, deşi scrie proză. Asocierile de cuvinte te transportă mereu în universul intim, dar complicat al autoarei, simţi că ai de-a face cu literatură autentică, şi nu cu însăilături sau cuvinte aruncate de-a valma pe hârtie, cum din păcate se mai întâmplă la alţi autori.
Aş zice că, dincolo de urmărirea firului narativ, Olga Tokarczuk ştie cum să scrie astfel încât să ajungă şi la cititorul de rând, şi la intelectualul cu pretenţii. E ca driblingul lui Neymar, care, orice s-ar zice, îi va plăcea şi muncitorului din construcţii, şi specialistului în fotbal.
Scriitoarea poloneză pare a fi mai curând preocupată de sensul existenţei, de absurditatea cotidianului şi de a sonda interiorul psihicului uman decât de a concepe o intrigă plină de pasiune, de nebunie. Şi o face într-un mod aparte, aruncă o tuşă de cenuşiu peste întreaga existenţă, întrebându-se, parcă, apoi, retoric: ”de ce aşa?”.
Unele pasaje ating însă profunzimi nebănuite. Spre exemplu, felul în care este redată scena naşterii Maiei de către Ida este unul cu adevărat de Nobel. Te vei simţi transfigurat după ce vei citi acele pagini, vei privi viaţa şi moartea cu alţi ochi.
Scriitura devine halucinantă în partea a doua, când, cu doar două personaje, naratoarea şi Petro, autoarea creează un univers abisal, în care viaţa şi moartea coexistă şi pe alocuri mi s-a părut că întrezăresc licărul de ”nebunie” şi de geniu al unei alte autoare pe care o admir, Clarice Lispector.
Totuşi, Tokarczuk este inegală în această parte secundă, are pasaje extraordinare, dar şi pasaje banale, cărora nu le-am văzut rostul.
În partea a treia, ”Magicianul”, tenta introspectivă, reflectarea exteriorului prin propriul filtru continuă. Intriga pare mai lejeră (e doar o aparenţă), dar scrisul mi s-a părut cel mai reuşit din toate cele trei părţi, e opera unui romancier autentic. Modernismul este redat într-o propoziţie antologică: ”Trebuie să cumperi bilete pentru a participa la propria viaţă”, iar (re)întoarcerea la natură este văzută ca singurul refugiu posibil.
Aşadar, Olga Tokarczuk are, în opinia mea, toate însuşirile pentru a fi o laureată cu Nobel meritorie, impresie ce a fost confirmată pe deplin de următorul roman pe care l-am parcurs, ”Călătoria oamenilor Cărţii”.
