Al.Florin Țene
În tradiția iudeo-creștină, una dintre ideile fundamentale despre condiția umană este aceea că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Afirmația apare în cartea Facerii și constituie baza antropologiei creștine, a demnității persoanei și a responsabilității morale față de semeni. Totuși, de-a lungul istoriei Bisericii, s-a ridicat frecvent întrebarea dacă instituția eclezială a valorizat suficient dimensiunea umanistă a existenței. De ce sunt canonizați mai ales monahi, asceți, martiri și clerici, iar mai rar oameni de știință, medici, întreprinzători, artiști sau scriitori care au contribuit concret la binele societății? Nu apare aici o contradicție între iubirea față de Dumnezeu și slujirea omului, dacă omul însuși este creația lui Dumnezeu?
Problema este una profund teologică și filosofică, deoarece privește relația dintre sacru și social, dintre contemplație și acțiune, dintre rugăciune și responsabilitate civică. Eseul de față își propune să analizeze această tensiune din perspectiva Scripturii, a tradiției creștine și a istoriei culturale europene.
Textul fundamental se află în Facerea 1:26: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră.”
În interpretarea patristică, „chipul” lui Dumnezeu reprezintă rațiunea, libertatea și capacitatea omului de comuniune, iar „asemănarea” desemnează devenirea spirituală, procesul de apropiere morală de Creator. Omul nu este doar o ființă biologică, ci o persoană învestită cu demnitate ontologică.
Sfântul Grigorie de Nyssa considera că omul este „o icoană vie a lui Dumnezeu”, iar Sfântul Ioan Damaschin afirma că asemănarea se realizează prin virtute și iubire. În această perspectivă, iubirea față de om devine implicit iubire față de Dumnezeu. Hristos însuși afirmă în Evanghelia după Matei (25:40):
„Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut.”
Prin urmare, slujirea aproapelui nu este separată de slujirea lui Dumnezeu, ci expresia concretă a acesteia.
În primele secole creștine, sfinții erau în principal martirii, cei care își sacrificau viața pentru credință. Ulterior, monahismul a devenit modelul privilegiat al sfințeniei. Asceza, rugăciunea continuă, retragerea din lume și renunțarea la bunurile materiale au fost considerate forme superioare de apropiere de Dumnezeu.
Această orientare a produs însă o anumită ruptură între idealul spiritual și viața socială activă. În multe contexte istorice, omul contemplativ a fost considerat superior omului activ. Monahul care se roagă în pustiu era văzut ca mai aproape de Dumnezeu decât medicul, profesorul sau creatorul de cultură.
Totuși, această perspectivă nu este absolută nici în Scriptură, nici în tradiția creștină autentică. Apostolul Iacov afirmă clar: „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2:17).
Prin urmare, rugăciunea fără iubire concretă față de aproapele nu poate constitui model deplin de sfințenie.
Întrebarea legitimă care apare este dacă unele canonizări au privilegiat excesiv dimensiunea cultică și ascetică, în detrimentul contribuției sociale și culturale. Există numeroși oameni care au slujit umanitatea prin știință, medicină, educație sau artă și care au manifestat implicit valori profund creștine: compasiune, sacrificiu, iubire față de aproapele, căutarea adevărului.
Un medic care salvează vieți, un savant care descoperă remedii, un profesor care formează generații sau un scriitor care apără demnitatea umană pot exprima, prin activitatea lor, iubirea divină față de om. În multe cazuri, acești oameni au făcut mai mult bine concret societății decât persoane care au trăit exclusiv într-o practică ritualică.
Critica modernă adusă Bisericii este că a identificat adesea sfințenia cu separarea de lume, nu cu transformarea lumii. Filosoful rus Nikolai Berdiaev considera că există riscul unui „spiritualism steril”, în care omul religios ignoră drama concretă a umanității. De asemenea, teologul german Dietrich Bonhoeffer vorbea despre necesitatea unui „creștinism responsabil”, implicat în istorie și în apărarea demnității umane.
Totuși, afirmația că Biserica a canonizat numai oameni retrași din lume nu este complet exactă. Există numeroși sfinți implicați social: Sfântul Vasile cel Mare a organizat spitale și azile; Sfântul Ioan de Kronstadt s-a ocupat de săraci; Sfânta Tereza de Calcutta a îngrijit bolnavii și marginalizații; în tradiția occidentală există canonizări ale unor regi, medici, profesori și misionari.
Cu toate acestea, este adevărat că oamenii de știință, creatorii de cultură și marii umaniști au fost rar recunoscuți drept sfinți, chiar atunci când viața lor morală era exemplară. În multe cazuri, Biserica a privit cultura laică și progresul științific cu suspiciune, mai ales în perioadele de conflict dintre credință și rațiune.
Această atitudine a favorizat impresia că sfințenia aparține exclusiv spațiului liturgic și monastic. Or, dacă omul este chipul lui Dumnezeu, atunci slujirea omului ar trebui să fie una dintre cele mai înalte forme de spiritualitate.
În esență, Evanghelia nu propune opoziția dintre Dumnezeu și om, ci unitatea dintre iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Hristos rezumă întreaga Lege în două porunci:„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău…” și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37-39).
Adevărata sfințenie nu poate exista fără dimensiunea umană. Rugăciunea autentică trebuie să conducă la solidaritate, compasiune și responsabilitate socială. Un om care se roagă, dar ignoră suferința semenilor, trădează spiritul Evangheliei.
În modernitate, conceptul de sfințenie trebuie reconsiderat într-o perspectivă mai largă. Nu numai ascetul retras din lume, ci și medicul altruist, profesorul dedicat, savantul care luptă pentru adevăr sau scriitorul care apără libertatea și demnitatea umană pot fi considerați modele spirituale.
Această viziune nu diminuează importanța rugăciunii, ci o completează prin responsabilitate socială. Dumnezeu nu poate fi iubit autentic fără iubirea concretă a omului.
Tema raportului dintre chipul lui Dumnezeu din om și conceptul de sfințenie rămâne una esențială pentru teologia contemporană. Dacă omul este creația lui Dumnezeu și poartă în sine demnitatea divină, atunci slujirea omului devine o formă de slujire a lui Dumnezeu.
Biserica a accentuat adesea dimensiunea contemplativă și ascetică a sfințeniei, privilegiind persoanele dedicate exclusiv vieții religioase. Totuși, Scriptura și spiritul autentic al creștinismului arată că iubirea față de aproapele este criteriul fundamental al vieții spirituale.
Într-o lume marcată de suferință, inegalitate și crize morale, sfințenia nu mai poate fi înțeleasă doar ca retragere din societate, ci și ca participare activă la vindecarea și înnobilarea condiției umane. Omul de știință care salvează vieți, profesorul care luminează minți, artistul care apără frumusețea și scriitorul care luptă pentru adevăr pot reprezenta, la rândul lor, chipuri ale unei spiritualități autentice.
Astfel, întrebarea nu este dacă rugăciunea sau acțiunea sunt mai importante, ci dacă ele se unesc într-o iubire reală față de Dumnezeu și față de om.
Bibliografie selectivă
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2018.
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, București, EIBMBOR, 1986.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, București, EIBMBOR, 1994.
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, București, EIBMBOR, 1998.
Berdiaev, Nikolai, Destinul omului, Editura Humanitas, București, 1992.
Bonhoeffer, Dietrich, Etica, Editura Casa Cărții, Oradea, 2007.
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Editura Anastasia, București, 1993.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-II, București, EIBMBOR, 2003.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Editura Științifică, București, 1991.
Levinas, Emmanuel, Totalitate și infinit, Editura Polirom, Iași, 1999.
Hannah Arendt, Condiția umană, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2007.
