Al.Florin ȚENE
Din pulbere de stele și suflare,
S-a ridicat spre cer o întrebare;
Nu piatra, nu lumina fără grai,
Ci omul a rostit întâiul „de ce?” în rai.
În el se-ntâlnesc izvoare și abisuri,
Tăceri adânci și nerostite visuri;
Un fir de praf plutind prin infinit,
Dar singurul ce știe că a venit.
Universul respiră prin galaxii,
Își poartă veșnicia-n armonii,
Dar fără ochiul care-l poate vedea,
Ar fi doar taină fără de perdea.
Omul aprinde sens în întuneric,
Își caută începutul și etericul;
Între atom și steaua cea mai mare
Își zidește punți din întrebare.
El cade, iar apoi se înalță iar,
Își poartă crucea ca pe un hotar;
Din lacrimă își face uneori lumină,
Din rana sa învață ce-i divină.
Nici timpul nu-l cuprinde pe deplin,
Căci poartă-n gând un sâmbure senin
Din veșnicia ce l-a plămădit
Când Dumnezeu în om S-a oglindit.
El scrie cărți și naște catedrale,
Ridică temple din idei astrale;
Din sunet face muzică și dor,
Din suferință – cântec ziditor.
Când cercetează cerul cu răbdare,
Descoperă în sine-o constelare;
Iar fiecare stea din depărtări
Îi luminează propriile căutări.
Nu este doar un trup trecător,
Ci-un gând al lumii devenit izvor;
O conștiință ce transformă clipa
În zbor, în rugăciune și-n aripa.
De aceea, poate, Universul întreg
Își caută chipul într-un om întreg;
Căci infinitul nu se măsoară-n spațiu,
Ci în iubirea ce învinge timpul.
Iar dacă toate astrele s-ar stinge,
Și noaptea peste haos s-ar prelinge,
Cât timp o inimă va spune: „Sunt!”,
Va dăinui și cerul pe pământ.
Omul nu este stăpânul creației,
Ci martorul sublim al existenței;
Un miracol născut din infinit și lut,
Prin care Universul s-a cunoscut.
