Sculptorului londonez Banksy
Al. Florin Țene
În centrul orașului,
unde pașii se lovesc de vitrine
și vocile se sparg în reclame,
un om înaintează.
Nu ezită.
Nu caută.
Nu întreabă.
Chipul îi este acoperit
de o pânză care flutură
ca o promisiune veche,
ca o credință repetată
până la uitare.
Nu vede marginea.
Sub talpă, asfaltul încă ține,
dar în față aerul se subțiază,
se retrage,
se deschide ca o gură tăcută.
Cei din jur privesc
cu ochii lor încă liberi,
dar nu spun nimic—
poate din teamă,
poate din oboseală,
poate pentru că și ei
au purtat cândva o astfel de pânză.
Steagul nu mai indică direcția,
nu mai adună,
nu mai ocrotește—
a devenit o pleoapă străină
lipită peste conștiință.
Sub el, gândul se stinge lent,
ca o lumânare într-o cameră fără aer.
Omul pășește sigur,
cu acea liniște a celor convinși
că nu există gol.
Și totuși—
există.
Un pas,
încă unul,
și lumea încetează să mai fie drum.
Pentru o clipă,
pânza se umflă în vânt
ca și cum ar vrea să se desprindă,
ca și cum ar ști.
Dar nu cade.
Și omul—
nu se oprește.
