Liliana Moldovan
Editând cele două volume din „Opera și personalitatea scriitorului Al. Florin Țene în opiniile scriitorilor contemporani”, ce reunesc o serie consistentă de studii și comentarii literare referitoare la opera și activitatea lui Al, Florin Țene, am observat că majoritatea exegeților literari, au căzut de acord asupra faptului că una dintre caracteristicile majore ale romanelor domniei sale este metatextualitatea.
Autor a peste 100 de cărți, președintele național al Ligii Scriitorilor din România, aplică metatextualitatea ca pe un fel de matrice narativă, ca pe o formă inedită de interogare a propriilor creații literare și o folosește ca mecanism stilistic preferat în romanele: „Gânditorul”, „Chipul din oglindă”, „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată”.
Fidel acestui procedeu de construcție a textelor de proză, care oferă autorului prilejul de a se confrunta cu propriile creații literare, Al. Florin Țene apelează la marca stilistică preferată și în romanul de mici dimensiuni: „Drama unor discuții neterminate: Roman în manuscris găsit de o îngrijitoare într-un coș de gunoi de la Spitalul Clinic de Psihatrie și dăruit scriitorului.”
Noua creație narativă se remarcă printr-o stratificare tematică variată, completată cu aplicarea unor inserții filosofice, fragmente de critică literară, meditații de factură religioasă și trimiteri explicite la operele unor scriitori români. Aceste particularități se dezvăluie treptat pe parcursul dialogurilor dintre cele două personaje Karina și Karol, pe care Al. Florin Țene, îi prezintă la începutul cărții:
„În fiecare după-amiază profesorul universitar Karol, de la Universitatea din centrul urbei, se întâlnea cu Karina profesoară universitară la Universitatea din cartierul Izvoarele, la discuți pe teme de filosofie și alte observații. Și el și ea ajunseseră la peste 45 de ani și nu își făcuseră o familie.” își începe, Al. Florin Țene, romanul, apoi dezvoltă o amplă succesiune de dialoguri cu încărcătură reflexivă care se derulează pe parcursul celor 8 capitole ale volumului, fiecare capitol reprezentând câte un an din viața celor doi parteneri.
Dialogul ce sintetizează secvențe din primul an al întâlnirii celor două personaje se circumscrie în jurul ideilor despre fericire, geniul și talent așa cum sunt ele reflectate în operele unor mari gânditori precum: Schopenhauer, Nietzsche și Aristotel. Dacă discuția dintre cei doi protagoniști nu ar fi avut loc într-un spațiu intim, la un ceai, ai fi avut impresia că te afli la un seminar, pentru că tonul vocilor lor pare grav, ideile erau bine articulate, iar argumentele se succed în mod fluid ca într-o prezentare academică. Cu toate acestea, lecturând primul capitol al cărții este imposibil să nu remarci tensiunea afectivă și neașteptatele trimiteri de factură erotică.
În al doilea capitol, disputele intelectuale dintre personajele cărții își schimbă aria tematică și se îndreaptă spre un subiect incitant, și anume, tinerețea. Capitolul se deschide cu o imagine de la un seminar avându-l în centru pe profesorul Karol, ce începe o dezbatere pe tema zorilor existenței umane și ajunge la concluzia că idealizarea tinereții, în ziua de azi, este inadecvată și devine periculoasă. „Mass-media și rețelele sociale glorifică imaginea tânărului « perfect »: mereu vesel, atrăgător, de succes. Se creează astfel presiuni uriașe asupra celor care nu se încadrează în acest tipar și un sentiment de depreciere a celorlalte etape ale vieții. Într-o societate în care bătrânețea este evitată, iar maturitatea pare doar o perioadă de tranziție, tinerii pot resimți o teamă permanentă de a nu «pierde trenul vieții” – menționează personajul principal, în discursul său. Acesta își continuă expunerea stabilind că mitul tinereții veșnice i-a preocupat pe gânditori, din cele mai vechi timpuri dând naștere unor opere remarcabile, cu ar fi dialogurile platoniciene, unde tema tinereții este strâns legată de ideea nemuririi sufletului. Metafora tinereții veșnice conduce dialogul dintre Karol și Karina, spre subiecte religioase legate de specificul și importanța Duhului Sfânt. Atmosfera pe care o creează, Al. Florin Țene, este și de această dată contrastantă, deoarece discuțiile dintre personajul masculin și cel feminin au loc, într-un spațiu intim, ca de budoar, aceast fiind sugerat, nu prin cuvinte, ci prin gesturi și priviri îndrăznețe.
Începutul capitolului al treilea, îi plasează pe eroii cărții într-un context academic legat de susținerea unei conferințe pe tema importanței lecturii. Textul de la începutul acestui capitol se remarcă prin exprimarea clară, prin expunerea logică a gândurilor, care vin să susțină teza că lectura șlefuiește caracterele, îmbogățește intelectul și contribuie la formarea gândirii critice. În acest sens, relevante sunt concluziile susținătorului discursului: „În calitate de rector și profesor universitar, îndemn cu tărie fiecare student, cadru didactic și cercetător să redescopere puterea lecturii. Într-o lume dominată de viteza informației, lectura profundă devine un act de rezistență intelectuală și o condiție esențială a excelenței academice. Să păstrăm cititul nu doar ca pe o unealtă de învățare, ci ca pe o valoare fundamentală a formării noastre ca profesioniști și ca oameni.”
Urmează evocarea personalității lui Ghib I. Mihăescu, din perspectiva unui eseu inserat la finalul celui de al treilea capitol, eseu intitulat: „Dimensiunea psihopatografică şi de obiectivare în proza lui Gib I. Mihăescu”.
În partea a patra a mini-romanului, personajele dezbat o serie de probleme legate de sacru, religie și manipulare, așa cum transpar din opera lui Culianu, iar în partea a cincea, Al. Florin Țene ne oferă un exemplu de metadiscurs literar deoarece conversațiile dintre Karol și Karina se transformă într-un veritabil dialog critic referitor la opera poetică a scriitorului Al. Florin Țene. Observațiile despre poezia lui Țene care este descrisă ca „jurnal liric al unei conștiințe care refuză tăcerea” favorizează trecerea spre domeniul esteticii literare sugerând că poetul preferă autenticitatea și relevanța în locul jocurilor stilistice gratuite. Faptul că personajele discută despre Al. Florin Țene în chiar romanul scris de el, creează un efect de autoreflecție și de repliere identitară, ce surprinde și încântă cititorul.
Surprinzătoare este, de asemenea, abilitatea autorului de a face trecerea spre capitolul șapte, constituit dintr-o suită de comentarii referitoare la Blaga. Invocând lirica blagiană, personajele cărții au prilejul de a discuta despre erosul poeziilor sale, participanții la dialog semnalând că erosul blagian, transcende iubirea carnală și devine o poartă de acces spre orizontul de misterului.
În penultimul capitol al cărții, corespunzător celui de al optulea an al întâlnirilor dintre Karina și Karol, conversațiile sunt plasate într-un context mai larg, specific problemelor existențiale actuale. Trimiterile la Minulescu și la „decadentismul European”, conferă discuțiilor un caracter sofisticat. În schimb, ritmul natural al conversațiilor, gesturile spontane și cartea de versuri oferită cadou, de „Mărțișor”, contribuie la construirea unei atmosfere familiare, semnalând o reîntoarcere la realitate, alimentând speranța consolidării sentimentelor de iubire într-o relație marcată de ezitări și rețineri. De fapt, tocmai acest echilibru dintre opiniile încărcate de profunzime și conversațiile banale, dau un farmec aparte acestui capitol.
Tensiunea dintre cele două personaje crește progresiv, atingând punctul culminant spre finalul textului narativ. Reapare, printre altele, evocarea lui Al. Florin Țene, prezentat ca un scriitor cu un destin plurivalent: poet, eseist, romancier, memorialist și neobosit promotor cultural. Ultima întâlnire dintre Karina și Karol depășește limitele unei camaraderii intelectuale și granițele unei iubiri platonice, conducând către un neașteptat final de roman.
Ultima scena a „Romanului în manuscris” ia o direcție neașteptată, determinată de faptul că cele două personaje se eliberează de inhibiții și își consumă dragostea, într-un tango al simțurilor atât de intens încât este resimțit ca o ardere. Astfel, modul în care Al. Florin Țene alege să îți încheie cartea ne duce cu gândul la concluzia că iubirea își are logica ei, care nu se potrivește cu legile rațiunii și uneori împlinirea prin iubire nu se poate obține decât prin sacrificiu și dăruire supremă.
Finalul cărții funcționează ca o invitație la reflectare amintind cititorului că viața, oricât ar fi de efemeră ar fi, capătă sens numai prin trăirea autentică, nefiltrată, lipsită de compromisul convențiilor sociale și culturale. Între eroii volumului se țese un pact nescris al simțurilor și al spiritului, care transcende granițele fizice, conturând o metaforă dureroasă a iubirii înțeleasă ca împlinire și ardere totală.
