Corifeii cenzurii ideologice din România fac confuzia deliberată și tendențioasă dintre opera literară și biografia autorului privind pe Radu Gyr. Este ca și cum l-am cenzura și interzice pe Nicolae Labiș pentru că a scris poezii dedicate partidului comunist sau lui Lenin, ceea ce ar fi o absurditate, pentru că restul operei poetului este genială. Această cenzură ideologică se întâmplă doar în România și nicăieri în lumea civilizată și democrată. Spre exemplu, poetul american Ezra Pound, care a lucrat în anii războiului la un radio plătit de Mussolini în Italia ca să susțină propaganda anti-americană, după ce a fost o perioadă închis și și-a ispășit pedeapsa, astăzi opera lui este promovată și publicată la liber în SUA. La fel și cu poetul D’annunzio fondatorul fascismului italian este astăzi o figură emblematică cu nume de străzi, statui și exhaustive biografii literare. Exemple similare sunt multe de la Louis-Ferdinand Céline încoace. Oriunde în lumea civilizată nu se face confuzia dintre operă și biografie. Opera literară transfigurează biografia autorului în sensul berdiaevian. Capodoperele literare se desprind de biografia autorului. E și cazul poetului Radu Gyr, unul dintre cei mai importanți poeți ai secolului XX. Opera lui literară nu poate fi interzisă, iar poetul nu poate fi scos din istoria literaturii române, oricât ar încerca tot felul de activiști ideologici năimiți și care au crescut în tinerețe pe genunchi cu textele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin.
După 23 august 1944, România intră sub ocupația tancurilor sovietice și autoritățile comuniste în frunte cu soția procuror a lui Silviu Brucan (prietenul lui Lucian Mândruță) decid să-l aresteze pe poetul Radu Gyr și să-l trimită în judecată în cel de-al doilea mare proces din lotul „ziariștii și scriitorii” în 1945. E condamnat din nou la 12 ani de muncă silnică după ce făcuse pușcărie în vremea lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Își execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Brașov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) și la Aiud. Radu Gyr a făcut 20 de ani de temniță. A fost condamnat la moarte în 1958, dar a trăit și a compus poezie valoroasă. A lăsat în urmă cele mai frumoase și zguduitoare poezii-rugăciune, penetrante și zguduitoare, scrise fără hârtie și creion, dar care au rezistat timpului și închisorii. Erau poezii scrise noaptea, când pereții celulei ținea loc de hârtie, erau recitate dimineața, în cod Morse, la calorifere sau în plimbările organizate, și erau rescrise pe talpa bocancilor, pe săpun sau pe orice se puteau încrusta cuvinte, așa cum ne-au lăsat mărturie deținuții politici. Se foloseau chiar și bucăți de sticlă, suflate cu praful destinat deratizării și scrijelite cu așchii sau ața deșirată din zeghe și înnodată în formă de litere.
Deținuții politici au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunțat la visele lor de libertate, credință și democrație, știind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. Deținuții din pușcăriile comuniste, care și-au susținut până la capăt crezul lor creștin, au dăruit pământului țării sânge sfințit și oseminte de martiri în gropi comune. Poeții închisorilor s-au transfigurat și au devenit aposoli ai libertății. La sfârșitul anului 1955, cu puțin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, poetul este eliberat. Până în 1954, Radu Gyr a compus în temniță 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenție, Dumitru Cristea, care, la ieșirea din temniță, le așterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954. În 1955, secretarul general al partidului comunist (PMR), Gheorghiu Dej, a fost înduplecat de președintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, să-l elibereze. Această perioadă de libertate a durat aproximativ până prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat, conform mărturiei fiicei poetului.
„Azi-noapte, Iisus mi-a intrat în celulă“, care este o capodoperă lirică și poezia emblematică a universului carceral românesc, a fost scrisă în prima parte a detenției comuniste, când era închis la închisoarea Văcărești. M-a deranjat faptul că o parte a presei mainstream și ideologii de serviciu plătiți de statul român din impozitele și taxele noastre au scris că poezia a scris-o Radu Gyr înainte de 1940, fiind confundată de ziariștii fără elementare noțiuni culturale cu poemul „Noi nu am avut tinerețe”, compus în 1939. În toamna anului 1946, poetul are inspirație în spitalul penitenciarului Văcărești. Radu Gyr compune celebra poezie „Azi-noapte, Iisus”, poezie ce avea să ridice moral și spiritual sute de mii de deținuți. Este poezia în care deținutul însingurat și suferind se identifică cu ”crucea purtată”, cu Iisus Hristos pe Golgota. Poetul trăiește transfigurat de suferință în celulă ca într-o chilie.
Az’ noapte Iisus a intrat la mine-n celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă,
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.
Atanasie Berzescu povestea într-un articol memorial despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr l-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce și l-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului. Îi știam cu toții poeziile pe dinafară și așteptam cu nerăbdare următoarea creație care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înțeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temnița comunistă și ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea, mulți s-ar fi prăbușit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”. Această poezie a văzut lumina tiparului în Occident destul de devreme, în anul 1952, în plină dictatură stalinistă, când cârmaciul roșu, I.V. Stalin, trona la Kremlin. Suferința transmisă de poezia lui Radu Gyr este revelatoare și românii sub ocupația stalinistă s-au identificat cu suferințele lui Iisus:
A stat lângă mine pe rogojină…
– Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
Parcă purtase lanţuri, cândva…
Oftând, Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.
Vă prezint în exclusivitate informația publicării acestei poezii simbolice și fanion a liricii concentraționare într-o revistă literară românească din Portugalia, în anul 1952. Poezia a apărut sub pseudonim, pentru că prietenii care au publicat-o nu au dorit să-l deconspire și să-i facă rău poetului Radu Gyr. Numele sub care a apărut poezia era Onofrei Pușcăriașul, ce publica ciclul de „Poeme din închisoare” în antologia lirică întocmită de Ion Stegaru și intitulată „Din poezia rezistenței românești – Onofrei Pușcăriașul – Poeme din închisoare”, cu o prezentare de Victor Buescu. Volumul de poezii cu tematică carcerală a fost publicat de Universitatea din Lisabona în Colecția Lectoratului Român. Prefațatorul antologiei a fost un cunoscut publicist interbelic, născut în Oltenia, care în 1943 a fost trimis în funcția de lector de limba română la Facultatea de Litere a Universității din Lisabona, la recomandarea profesorului Herescu, și a predat în cadru organizat până în 1946, când lectoratul a fost desființat, după care a continuat să țină cursuri libere pentru cei interesați până la sfârșitul vieții. Universitatea i-a recunoscut meritele mai târziu, numindu-l asistent la sfârșitul anului 1961 și apoi, cu puțin timp înainte de moarte, profesor auxiliar de limba și cultura română la Facultatea de Litere. A tradus în limba portugheză marea operă a literaturii române într-o vreme când aceasta era ocultată, ca și astăzi, de un regim ideologizat. Deci, poezia din universul carceral a lui Radu Gyr a văzut lumina tiparului în Portugalia lui Salazar în anul 1952, fiind promovată apoi în Spania și apoi în restul țărilor occidentale. Cum au ieșit în plin stalinism din țară aceste poezii putem bănui: prin cei eliberați din temnițe care au memorat poemele din închisorile unde a fost închis poetul, care apoi le-au transcris pentru românii care au fugit în Occident prin Iugoslavia sau prin agenți CIA sau serviciul secret britanic care le-au scos prin valiza diplomat din România. Doar prin aceste două căi puteau ajunge poeziile lui Radu Gyr în Occident din lagărul de sârmă ghimpată al comunismului. Interesant e că, încă de la începutul anilor ’50, poezia din închisoare a lui Radu Gyr era recunoscută și popularizată de critica literară și marele public. Poezia se încheie zguduitor și apoetotic în care deținutul se identifică într-o atidudine dureroasă și hristică:
Când m-am trezit din grozava genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăieri…
– Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui…
Este o poezie care transfigurează sublim cititorul, care se recunoaște de 2000 de ani în calvarul de pe Golgota. Această capodoperă literară nu va putea fi niciodată scoasă din istoria liricii românești și din memoria colectivă. În durata lungă a istoriei va rămâne poezia emblematică a liricii universului carceral românesc, care a văzut, iată, lumina tiparului sub pseudonim în însorita Portugalie la anul 1952.Volumul inedit se regăsește în arhiva istorică a Ligii Studenților (LS IAȘI), îngrijită de Silvian-Emanuel Man și Toma Tataru. Încă din acei ani de început ai regimului comunist, Radu Gyr era perceput ca liderul poeților români care compuneau poezii despre universul concentraționar comunist. În aceeași antologie portugheză mai apar poeziile „Clișeu”, „Foame”, „Jind” sau „Zile”, toate poezii devenite populare în memoria populară privind lirica românească despre gulagul comunist. Prin debutul din Portugalia, poetul Gyr devine un poet universal, perceput ca vocea lirică a deținuților politici din toată lumea supusă experimentului totalitar.
