Încep acest articol cu o informaţie de natură nominală: Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei pe care o chema, de fapt, Alexandrina Gavrilescu şi a fost ales de către scriitorul Mihail Sadoveanu şi criticul Garabet Ibrăileanu. Dânsa, însă, nu agrea noul nume cu care a rămas în istoria literaturii române: „Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta pe care, totuşi, l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. Nu am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viaţă, fetiţa cu care am stat în bancă în clasele primare, era proastă, grasă şi buboasă.”. Mai fac menţiunea că poeta a utilizat, de-a lungul vieţii sale, şi alte pseudonime precum: Alexandra Cassian, Magda, Ofelia, Dona Sol.
Otilia Cazimir s-a născut în ziua de 12 februarie 1894, la Cotu Vameş, un sat de lângă oraşul Roman, judeţul Neamţ; aşadar, ca romaşcan am un serios motiv de a mă mândri cu talentata poetă, traducătoare şi publicistă.
Am regăsit, printre mărturisirile Otiliei Cazimir, următoarele care reflectă pasiunea ei creativă pentru literatura dedicată copiilor şi copilăriei: „Am fost o fetiţă tare cuminte. Toţi erau mai mari ca mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toţi. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările când se topeau zăpezile.”; „Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei, scriindu-le poezii vesele cu o nuanţă uşoară de ironie.”.
Articolul de faţă conţine un ansamblu de versuri pentru copii, ceea ce mi se pare a fi un omagiu de suflet pe care îl aduc acum, la aniversarea zilei sale de naştere:
*A-nflorit o păpădie!: „Nicio floare,/Numai pete mari de soare./Doar din frunza cafenie/Putrezită-n umbra rară/Iese-un pui de păpădie/Să mai vadă ce-i pe-afară./Se întinde drept spre cer/Pe codiţa lui de gumă,/Dar când vede că nu-i glumă,/Că-i tot brumă/Şi-i tot ger- /Îşi adună pămătuf,/În tecuţa-i vătuită,/Pentru-o zi mai potrivită,/Soarele călduţ, de puf!”;
*Băbuţa: „E primăvară?/Pe uşa strâmbă a căsuţei afumate,/O babă a ieşit pe-afară/Cu şalul vechi în spate./Când s-a topit omătul din ogradă?/E-un firişor de iarbă pe cărare,/Ori i se pare?/De n-ar durea-o trupul cum o doare,/S-ar apleca să-l vadă./Întinde mâna searbădă şi rece,/Să prindă-n ea bănuţii calzi de soare,/Pomana primăverii care trece/Şi râde-n tihnă, şi-a adus aminte/De-un nepoţel cuminte./Şi pentru că-i e cald la mâini,/Cum nu i-a fost de-atâtea săptămâni,/Zburătăceşte-n treacăt o găină./Aruncă o privire spre fereşti/Şi, mărunţică, trece drumul la vecină,/Ca să mai afle veşti.”;
*Călăreţul: „Hi, căluţ cu patru roate!/Călăreţu-i rupt în coate,/Are-n frunte un cucui,/Dar ca dânsul altul nu-i!/L-a trântit căluţu-n zloată./Nu ştiu cum s-a întâmplat./L-a trântit aşa, deodată,/Ca un cal adevărat!/Dar măicuţa/Cu vărguţa,/Iese-n poartă, mânioasă:/<Lasă, lasă,/Că te-oi prinde eu acasă!>/Călăreţul rupt în coate,/Chiuind în gura mare:/<Hi, căluţ cu patru roate!>.”;
*Cântecul piţigoiului: „Piţigoi,/Măi, piţigoi,/Ce tot cauţi pe la noi?/Prin salcâmi, prin lilieci,/Prin tufişurile reci,/Când e iarnă grea afară/Şi pe casă,/Brumă groasă?/Te porneşti aşa-ntr-o doară:/<Simţ a vară, simţ a vară!>/De gândeşti că-i vara-n toi,/Piţigoi, măi, piţigoi!/<Oameni buni, măi, oameni buni,/Iaca spun şi eu minciuni!/Când e iarnă, <simţ a vară>/Să fac iarna de ocară./Vara strig: <Cârpiţi, cârpiţi>!/Ca să ştiţi/Să pregătiţi/Şi hăinuţa ruptă-n coate/Şi cămara cu de toate!>.”;
*De pe-o „bună dimineaţă”: „De pe-o <bună dimineaţă>/Cu tulpină de cârcel,/A sărit un gândăcel/Cu mustăţile de aţă./Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,/Care-şi poartă fiecare/Ochelarii pe spinare,/Dorm la soare, somnoroşii!/Iar pe-un fir de păpădie/Ce se-nalţă drept, din iarbă,/Suie-un cărăbuş cu barbă,/În hăinuţă aurie./Suie, mândru şi grăbit,/Să vestească-n lumea mare:/<Prea cinstită adunare,/Primăvara a sosit!>.”;
*Din fugă: „Se scaldă soarele în iaz./Un măr sucit de bătrâneţe/Aruncă-n tren cu mere pădureţe/Şi-un cârd de gâşte albe face haz./S-abat la geam privelişti iuţi/De cărţi poştale colorate/Şi-un deal vărgat se scarpină pe spate/Cu plugul tras de doi căluţi.”;
*Floare la ureche: „Proaspătă şi sperioasă,/Raza nouă-mi intră-n casă./Întârzie cu mirare/Peste prag, peste covoare./Se ridică la fereastră/Ca să vadă ce-i în glastră,/Poleind cu aur dulce/Un mănunchi de busuioc/(Poate-şi caută un loc/Să se culce?)/Şi rămâne aninată,/nebunatecă şi vie,/De-o garoafă de hârtie/Ruptă şi decolorată./Şi deodată, floarea veche/Râde, roşie ca para,/Că şi-a pus-o la ureche/Primăvara.”;
*Greu la deal şi greu la vale: „Încărcat c-un sac de caş,/Un măgar urcă pe coastă/Să se ducă la oraş./Când, gonit de vreo năpastă,/Coborând hai-hui urcuşul,/Sare-n drum un iepuraş./Se opreşte măgăruşul/Şi, sfârşit de-atâta cale,/Zice, cumpănindu-şi sacul:/<Greu la deal!>;/<Ba-i greu la vale,/Că mă duc de-a berbeleacul!>.”.
*Lacul: „Sub întunericul înalt,/Îşi joacă lacul solzii de asfalt./Pădurile-nfoiate, dealul frânt,/Turtite-s toate, între ceruri şi pământ,/Iar zările atâta-s de aproape,/Că marginea li se coboară-n ape./Doar pe tipsia tulbure şi veche,/Subţirea stea s-a coborât/În apa grea să-şi caute pereche,/Că-i singură-ntre nori şi-i e urât./Sub malul aspru, încâlcit de scai,/Stă lacul mohorât cu ape rele,/Cu nuferi morţi, cu broaşte mari de putregai,/Dar în adânc – cu jucăria unei stele.”;
*Scrisoare: „Moş Crăciun, toţi îmi spun/Că eşti darnic şi eşti bun./Eu îţi scriu de mai-nainte/Că-s un băieţel cuminte/Şi-ţi mai scriu aşa, să ştii,/Că eu nu-ţi cer jucării,/Cum ţi-ar cere alţi copii./Însă nu m-aş supăra /Dacă tot mi-ai da ceva!/Dacă vrei, dă-mi o plăcuţă,/Că mi-am spart-o pe cea veche,/Adă pentru pisicuţă/Motocel roş la ureche./Lui bunicu’ – o lulea,/C-a pierdut-o, sărăcuţu’./Poate-aduci vreun os lui Cuţu?/Poate ai vreo acadea?/Lui Dănuţ cel mititel,/Care plânge-n copăiţă,/Să-i aduci un covrigel./Noapte bună!/Niculiţă.”;
*Motănaş, Motănel: „Motănaş, Motănel,/Cu codiţa după el/Vin să torci, vin să dormi,/Pe băiat să mi-l adormi!/Pentru asta ţi-oi plăti/După cât îmi vei munci:/De mi-i fi motan cuminte,/Ţi-oi da lapte şi plăcinte,/Iar obraznic de mi-i fi,/Ţi-oi plăti ce ţi-oi plăti,/Dar te-oi trage de codiţă/Şi ţi-oi da o bătăiţă!”;
*Puişorul cafeniu: „A ieşit din ou, la soare,/Cel din urmă puişor./Se usucă pe-aripioare/Şi-o porneşte binişor./Stă găina la-ndoială/Că, din şapte puişori,/Şase-s galbeni-gălbiori/(Ghemotoace de beteală)./Numai cel de la sfârşit/A ieşit/Mai ponosit!/Şi se-ntreabă speriată:/<Nu cumva-i de ciocolată?>.”;
*Ţânţarul şi avionul: „Sub o frunză de arţar,/Stă la umbră un ţânţar./Sus, un avion subţire/Zbârnâie ca un bondar./<Ia te uită, stârpitura,/M-a trezit din somn cu gura!/Uite-aşa i se năzare,/Parcă-i cine ştie cine./Doar că bâzâie mai tare,/Dar încolo-i mic cât mine!>.”;
*Trei răţuşte: „Trei răţuşte joacă-n iarbă:/<Baba-oarbă! Baba-oarbă!>/Zice raţa cea bătrână:/<Staţi colea, mai la-ndemână,/Că vicleana stă la pândă,/Stă la pândă,/Că-i flămândă!>/Cele mărişoare/Stau cuminţi la soare,/Însă cealaltă/O zbugheşte-n baltă,/Iar în păpuriş,/Pândind pe furiş,/Doi vulpoi stăteau la sfat…/Nu mai spun ce s-a-ntâmplat.”;
*Vulpea cizmăriţă: „Umblă vulpea prin pădure./Ce să fure? Ce să fure?/Fură coaja de pe tei/Şi-mpleteşte papucei./Pentru dânsa o pereche,/Că şi-a rupt-o pe cea veche./Pentru soţ – Jupân Vulpoi/O pereche mai de soi,/Pentru puişorii ei/Papucei mai mititei,/Să-i rupă mai cu temei!”;
*Toamna: „Trece vântul prin copacii goi/Şi zvârle cu castane-n noi,/Dar în liniştea din umbra lui,/Nu-i răspunde glasul nimănui./Doar o frunză-a mai foşnit, departe,/Ca o filă-ntoarsă dintr-o carte.”.
Aceasta a fost Otilia Cazimir – “poeta sufletelor simple” care a părăsit, contrar dorinţei sale, lumea fermecată a copiilor în ziua de 8 iunie 1967.
