Filmul (care a rulat recent şi la noi cu titlul ”Păsări călătoare”), coproducţie Columbia-Danemarca-Mexic, în regia Cristinei Gallego şi a lui Ciro Guerra, porneşte de la evenimente reale petrecute în Columbia anilor ’60-’80.
Deşi valorile principale ale localnicilor erau familia şi tradiţiile, au avut loc schimbări în viaţa comunităţii şi astfel ducerea mai departe a obiceiurilor s-a îmbinat cu noul.
Visele, credinţa în spirite şi dansul ritualic sunt elemente de bază, însă în acelaşi timp se acordă atenţie valorilor materiale, care pot proveni din afaceri necurate.
Filmat simplu, realist, ”Păsări călătoare” are totuşi farmecul său, în principal datorită naturaleţii.
Sigur, traficul de marijuana nu e ceva rar sau neobişnuit prin America de Sud, dar odată intrat într-o astfel de afacere pot apărea complicaţii, cum se întâmplă şi cu Rapayet (José Acosta), unul dintre eroii filmului, care, vrând să facă rost de bani pentru zestre, se amestecă în aşa ceva.
Ca de obicei când e vorba de droguri şi de bani, lucrurile scapă de sub control şi, într-o afacere cu americani, se ajunge până la crimă, din cauza suspiciunii că a apărut şi un al treilea partener.
Rapayet ajunge ulterior să-şi ucidă partenerul, iar totul începe să semene foarte mult cu o vendetta.
Melanj de dramă, film de acţiune şi prezentare, în paralel cu firul narativ, a superstiţiilor şi credinţelor locuitorilor, Pájaros de verano ştie să stârnească interesul şi să captiveze spectatorul, chiar dacă demarează mai lent.
Războiul între familii apare ca aproape inevitabil, parcă totul, şi oamenii, şi spiritele îl cereau, dar este totuşi evident că dacă tânărul Leonidas ar fi avut şi creier, în afară de instincte şi de aroganţă, afacerile ar fi putut continua. Însă aşa se întâmplă de obicei, există o ”oaie neagră” oriunde, s-a întâmplat chiar şi în familii regale, darmite într-un clan din Columbia.
Urmărind finalul, care e un crescendo al violenţei şi răzbunării, ca şi, parcă, povestea apariţiei unui blestem nescris, în rândul unor oameni obişnuiţi cu vendetta, mi-am adus aminte de un citat celebru, însă din învăţătura creştină: ”Nu am venit să aduc pacea pe Pământ, ci mai degrabă dezbinarea”.
Aşa şi aici, deşi nu are legătură cu creştinismul.
Filmul are o morală a sa, odată cu vânzarea primelor droguri a fost declanşat un blestem care nu se va stinge nici peste decenii (fapt reflectat nu doar în superstiţiile, ci şi în visele localnicilor)
Nu l-aş nota cu mai mult de 8 (pe Cinemagia are 7.6, iar pe IMDB 7.8, o notă surprinzător de mare – vreau să spun, nu raportat la valoarea filmului, ci la faptul că pe IMDB nu sunt medii mari decât rar), dar merită văzut, e un film bun, care te impresionează, mai ales în partea finală.
Seamănă cu o saga, deşi comparaţia poate părea uşor forţată, având în vedere că nu cuprinde mai mult de două generaţii.
