Panait Istrati, un povestitor unic, cu un destin încărcat de tragism

La 10 august am rememorat data la care s-a născut scriitorul şi jurnalistul român de limbă română şi franceză, cu origini greceşti, Panait Istrati.

Panait Istrati (10 august 1884-16 aprilie 1935) s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, grec chefalonit.

A copilărit în Baldovinești. Și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.

Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland. A publicat romanele: Ciulinii Bărăganului, Les Récits d’Adrien Zograffi („Poveştile lui Adrian Zograffi”).

În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo). În Rusia îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către El Greco)

A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu. (sursa: Wikipedia).

Extragem, din scrierile sale, două citate memorabile: ”Scriitorul nu trebuie să distreze pe oameni, ci să-i instruiască, arătându-le calea spre adevăr, omenie şi frumos, cu pilda propriei lui vieţi”.

”Fericiți cei a căror inimă cunoaște pasiunea prieteniei. Numai ea știe să ne facă singurătatea mai puțin ucigătoare și viața suportabilă”.

Panait Istrati este, înainte de toate, un mare povestitor. Ştie cum să introducă cititorul în atmosferă, ştie cum să-l captiveze potrivind cuvintele, făcând acele descrieri de locuri, de oameni şi de situaţii care să-l facă dependent de istorisire.

Şi totul, cu un parfum unic de aventură, în lumea mahalalelor şi a promiscuităţii. Scrierea sa seamănă pe alocuri cu cea a lui Fănuş Neagu, poate ultimul mare boem al literaturii româneşti. Cel de-al doilea se năştea cu trei ani înainte de trecerea în nefiinţă a primului. Şi totuşi, nefiind contemporani, ceva în stil îi uneşte.

Desigur, literatura ultrasofisticată, de analiză psihologică, de interogaţie filosofică este altceva. Dar credem că oricine ar trebui să parcurgă măcar câteva scrieri ale autorului brăilean pentru a vedea cum arată viaţa văzută prin ochii unui adevărat raconteur.

Iată un fragment din ”Stavru”, capitolul ce deschide ”Chira Chiralina”, care sunt convins că va stârni curiozitatea cititorului:

”Dacă aş fi avut răgazul să-mi stăpânesc, să-mi îmblânzesc simţurile pervertite, instinctele însălbăticite, poate că aş fi reuşit să-mi găsesc echilibrul ce-mi lipsea… Dar pentru aceasta mi-ar fi trebuit bunăvoinţa oamenilor şi ajutorul împrejurărilor. Nici ei, nici ele nu au vrut să salveze un om. Împrejurările au făcut din mine un om sărac, în vreme ce oamenii aceştia nu vedeau în mine altceva decât ceea ce egoismul lor le comanda. Rezultatul a fost că ne-am sfărâmat capul de un zid; dar dintre toţi, cel mai de plâns am fost eu”.

Personajele sale sunt, în majoritate, nefericite. Fie că se confruntă cu greutăţi existenţiale sau cu dispreţul şi ura semenilor (uneori, chiar apropiaţi, care ar fi trebuit să-i iubească), eroii lui Panait Istrati trăiesc din suferinţe şi rămân cu traume. Aşa e legea firii, pare a spune scriitorul, care, parcă, nu poate face nimic pentru propriile personaje, în afară de a le arăta compasiune.

(Acest lucru reiese elocvent şi din cuvintele mamei Chirei şi a lui Stavru: ”Orice fericire îşi are latura ei tristă; viaţa chiar o plătim cu moartea. De aceea şi trebuie
s-o trăim”).

”Cât e de trist să fii om şi să înţelegi viaţa mai puţin chiar decât lighioanele. De ce e cu putinţă ca mila să stea alături de ură? Şi pentru ce iubim? Şi pentru ce ucidem? Pentru ce ne frământăm simţăminte care dăunează altora şi chiar nouă înşine?” – se întreabă Dragomir, eroul lui Istrati, puţin mai târziu.

Parcă intuind că destinul individual al lui Panait Istrati avea să fie în continuare impregnat de tragism şi că existenţa sa se va încheia prematur, Romain Rolland, scriitorul francez la care Istrati apelase într-un moment de cumpănă, îi va scrie: ”N-aştept de la d-ta scrisori exaltate, aştept opera. Realizează opera. Ea e mai esenţială ca d-ta, mai durabilă ca d-ta, care eşti pojghiţa ei”.

Profetice cuvinte, care ne urmăresc şi azi, când încercăm să redescoperim opera lui Istrati şi să-i aducem un binemeritat omagiu.