Michael Haneke, unul dintre regizorii mari ai contemporaneităţii, îşi permite uneori, pe lângă ”luxul” de a face filme de excepţie, să îşi şocheze spectatorii. A făcut-o în ”Pianista” (unde Isabelle Huppert a jucat, probabil, unul dintre rolurile vieţii), prin anumite pasaje de-a dreptul obscene, dacă nu pregnant prin conţinut vizual (care există, totuşi), cu siguranţă prin trivialităţi verbale împinse la limită, a reuşit acelaşi lucru în ”Amour”, un film de artă, dar în care problematica ridicată şi, de asemenea, limitele pe care o fiinţă umană le poate atinge, iubirea degenerând, în cele din urmă, în contrariul ei, te bulversează, am auzit că s-ar fi întâmplat şi în recentul ”Happy End” (nu l-am văzut) şi s-a întrecut pe sine însuşi în ”Funny Games”, care mi s-a părut însă, din punctul de vedere al scenariului şi al dialogurilor, cel mai slab film al său, asta neînsemnând că îi contest în vreun fel valoarea de regizor, asupra căreia tocmai mi-am exprimat părerea.
„Panglica albă” (O: Das weisse Band – Eine deutsche Kindergeschichte), o peliculă ce îşi merită cu prisosinţă numeroasele premii şi nominalizări, inclusiv Globul de Aur pentru cel mai bun film străin şi Palme d’Or, în 2009, deşi este un film cam la fel de apăsător ca toate realizările regizorului austriac, şi nu este lipsit de unele durităţi, pune mult mai puţin accent pe elemente de şoc şi este, per ansamblu, mai degrabă psihologic şi care caută să descifreze sensul existenţei pe Pământ a fiinţei imperfecte numită om.
Filmată în întregime în alb-negru, într-o manieră uşor didactică, rece, pelicula lui Haneke nu este lipsită de conflicte, unele dintre ele izvorâte din pasiuni sau vicii ascunse. Potenţialul dezinteres al unui cinefil mai atras de latura spectaculară este anulat de o tensiune mocnită, care se amplifică pe măsura apropierii de final, şi de o intrigă, pe alocuri, similară celei din filmele poliţiste.
Liniştea unui mic sat din partea de nord a Germaniei, cu puţin timp înainte de declanşarea Primului Război Mondial, este tulburată de o serie de evenimente bizare cărora le cad victimă inclusiv fiinţe nevinovate. ”Panglica albă” pe care pastorul o încredinţează copiilor săi simbolizează puritatea, inocenţa, dar vom vedea pe parcursul derulării acţiunii că niciunul dintre personaje, de la copii până la adulţi, nu este scutit de căderea în păcat – trimitere directă la căderea din Eden şi la Adam şi Eva. În fapt, dincolo de latura pragmatică, a descoperirii celor care se făceau vinovaţi de acte sadice, aceasta este tema de bază a filmului – în ce măsură putem crea o comunitate (şi, implicit, o societate) perfectă dacă toţi suntem supuşi instinctelor şi păcatului.
Pe alocuri, ”Panglica albă” seamănă cu filmele lui Bergman, un alt cineast obsedat de religie şi de imperfecţiunea şi natura instinctuală şi duală a fiinţei umane.
O dramă apăsătoare, realizată într-un stil clasic, despre păcat, bunătate, dar şi cruzime, nebunie şi cinism, pe alocuri. Filmul lui Haneke te îndeamnă să reflectezi profund asupra laturilor ascunse ale firii umane, ca şi a rolului pe care îl jucăm fiecare, pe Pământ. O peliculă care nu-i va mulţumi pe cei amatori de cinema foarte modern, dar care are o mare valoare prin profunzimea sa.
Foto Haneke: By Manfred Werner – Tsui – Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=31385502
