Ionuț Țene
Este foarte interesant să descoperi documente papale și hărți medievale, unele chiar din antichitatea târzie, care vorbesc despre Dacia Nordului, un ținut mitic sau un regat care s-a numit la fel ca Dacia din spațiul geografic carpato-danubiano-pontică al lui Dromihete, Burebista sau Decebal. Recent istoricii nu mai consideră cartea ”Getica” lui Iordanes o fabulație care face confuzia dintre geți și goți, ci s-a venit cu o nouă teorie – pe care o susțin și o promovez – cu cea a difuziei, adică o sinergie și un sincretism etnico-religios dintre geto-daci și goți, în cei peste 200 de ani când germanicii au stăpânit Dacia și pe dacii liberi. Important că Iordanes, istoric din secolul VI, care era un got romanizat și trac pe jumătate, nu mai este acuzat pe nedrept că a făcut confuzia dintre geți și goți, tocmai el care trăia în mijlocul lor. De fapt, Iordanes i-a considerat pe geți și goți ca frați, datorită locuirii împreună a sute de ani. De aici a reieșit poate ”confuzia”? Desigur că a existat și un motiv propagandistic al istoricului pentru ca regii vizigoți sau ostrogoți să aibă o descendență regală nobilă extrasă din marii regi daci Burebista și Decebal și pentru a putea justifica ascensiunea și stăpânirea unor popoare străine sau chiar a cueririi Romei la sfârșitul secolului V. Oamenii nordului, vikingii trăiau în secolul X în peninsula Iutlanda, Norvegia, Suedia și o parte din Finlanda de azi, având o istorie zbuciumată și au intrat în contact cu geto-dacii de-a lungul secolelor și nu numai. Prin contactul cu Irlanda și Britania, unii vikingi, în special cei din peninsula Iutlanda au devenit creștini și au început să facă misiune creștină în Norvegia și Suedia. Opoziția vikingilor păgâni a fost violentă. Ei au ucis preoți, călugări, misionari și au ars bisericile creștine, abațiile și mănăstirile. Vikingii nu puteau suporta ca zeul Odin să fie înlocuit cu Hristos. Creștinii vikingi aparțineau în secolul X de Episcopia de Bremen-Hamburg. Vikingii se considerau originari din goți sau geți din insula Gotlland din marea Baltică, ce vorbeau limba gutică (sau gotică), cu un ascendent etnic la geto-dacii din spațiul carpato-danubiano-pontic, unde circa 200 de ani goții au trăit împreună cu geții și episcopul Wulfila i-a încreștinat. Teritoriile creștinate se numeau ”Dannelagen”, toponim de la Dania, care provine din etnonimul Dunărea, locația mitică a strămoșilor vikingi. În acest context se explică că papa Agapet al II-lea emite o bulă care a devenit celebră pe 27 septembrie 954 în care se vorbește de Dacia din nordul Europei, în zona vikingilor, care trăiau în peninsula Iutlanda, Norvegia și Suedia până în Islanda sau Groenlanda.
Papa Agapet al II-lea, numele lui înseamnă „cel iubit” (greacă), a emis astfel un document în limba latină care confirmă un acord de graniță inițial scris cu litere runice între Danemarca și Suedia. Bula Papei Agapet al II-lea din 27 septembrie 954 a deschis o acţiune de amploare menită să „teleporteze” simbolic și documentar Dacia, din vatra ei reală, ancestrală, în Europa nordică, fapt care a indus în eroare o întreagă istoriografie Occidentală. În documentul menţionat, s-a reţinut atunci o realitate istorică: danezii şi suedezii, regii şi supuşii lor, cu adevărat se revendicau din daci şi geţi, din „roiurile” sedentarizate acolo din timpuri străvechi. Ulterior însă, insistenţa prozelistică asupra acestor „Dacii”, speculaţiile operate de ordinele călugăreşti catolice, ostilitatea faţă de „schismaticii” vetrei ancestrale a Daciei originare au creat o confuzie istoriografică. (Conf.univ. G.D. Iscru, Strămoșii noștri reali. Geții, dacii, tracii, ilirii, națiune matcă din Vatra vechii Europe, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010 și Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010, pp. 159, 220-262). Papa Agapet II, la 24 septembrie 954, în bula papală numeşte Danemarca cu termenul Dacia, apelând astfel la un Rex Daciae. Papa, ”slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu” transmite un salut regilor și prinților din nord, în special celor din ”Uppsala și Dacia”. Papa face referire la un rege suedez Sveinot ”al Daciae”, pentru a confirma granițele între regatul Scando și Daciae. Atunci documentele se refereau la Scandia ca la o insulă uriașă, iar ”pro-regis Daciae” erau conducătorii Daciei Nordului. Papa se referă la Scandia ca la ”Insula Dana” adică a dacilor, numele provine de la Dunăre. Papa Agapet al II-lea considera Suedia de sud și peninsula Iutlanda ca ”Dacia”. La mijlocul X când Harald Blåtand a anexat Norvegia la marea ”Dana”, adică la insula Scandia, de fapt peninsula Scandinavia, papa a confirmat această anexare prin bula papală și a împărțit documentar-geografic teritoriul în trei părți, iar partea cea inferioară era ”Dacia Nordului”, care controla de fapt Norvegia, Islanda și Groenlanda. Ofensiva creștină a dus la fuga lui Eric cel Roșu, păgân viking care nu dorea să se creștineze, prilej tocmai ca să descopere Groenlanda, astfel se explică ”pământul verde” al graniței de vest a Daciei Nordului. Sudul Suediei care aparținea de Dania (Danemarca) era împărțită între ”vest-goți” și ”ost-goți”, la apus și est de lacul Mälaren, care fuseseră în contact cu geto-dacii în secolele III-VI. Astfel se explică istoriografic difuzia etnică geto-gotică și toponimia scandinavă. Și azi aceste toponime există în Suedia: Östergötlands și Västergötland. Bula papală recunoaște dreptul ”Daciei” de a stăpâni Norvegia, unde Eric cel Roșu a pornit spre descoperirea Groenlandei. Istoriografic, documentar și mitologic Groenlanda era considerată granița de vest a Daciei Nordului. Papa confirma o înțelegere de graniță între Harald Blåtand, regele Daniei, Norvegiei și sudului Suediei cu regele Edmund Eriksson, regele Suediei superioare cu capitala la Uppsala. La semnarea actului pentru stabilirea graniței din partea ”Daciei” a participat co-regele Sveinot.
Menționez că această bulă papală a lui Agapet al II-lea, care menționa Dacia Nordului, nu a venit pe o ”terra deserta” documentar, ci în urma cărții ”Getica” a lui Iordanes și, mai ales, în urma hărților medievale care aminteau de o Sciție/Geție în părțile nordice ale lumii cunoscute de atunci. Mă refer la prima hartă universală a intelectualului și teologului creștin Orosius, care este o anexă la „Historiarum Adversum Paganos Libri VII” („Șapte cărți de Istorie împotriva păgânilor”), pe care a scris-o ca răspuns la credința că declinul Imperiului Roman a fost rezultatul adoptării creștinismului. În hartă este menționată țara Dardania și țara Dacia și Goția, în Carpați și înspre nordul Europei. Surprinde momentul istoric al difuziei etnice în imaginarul colectiv post-roman? Posibil. În sec. VII apare ”Harta Anonimă de la Ravenna”, în care se amintește de Dardania și Sarmația în preajma Germaniei, ia în secolul X apare în preajma regelul Alfred cel Mare în Anglia celebra hartă anglo-saxonă, în care dacii și geții sunt înscriși lângă slavi și în preajama peninsulei Iutlanda. Bula lui Agapet al II-lea a confirmat instituțional o existență documentară în evul mediu timpurii a existenței geto-dacilor și Daciei Nordului, precum și a Daciei originare care încă exista în imaginarul și mentalul colectiv. În anul 1537, în plină epocă a marilor descoperiri geografice, apare harta Carta Marina unde Danemarca era menționată cu denumirea ”Dania”, toponim provenit de la Dunăre. Groenlanda exista înscrisă pe hartă. Scandia nu mai era ”insula”, ci s-a aflat prin noile călătorii că este o peninsulă. Recuperarea istoriografică a Daciei Nordului prin susținerea teoriei difuziei etnice geto-gotice este o ipoteză tot mai credibilă pentru istoricii de azi. Să fi fost fugarul păgân – ce credea în zeul Baldur (zeul Luminii) – Eric cel Roșu un ”geto-got” care a descoperit Groenlanda și America de Nord?
