Ionuț Țene
A dispărut raiul? S-a pierdut paradisul? La această întrebare curajoasă și sintetică a încercat să răspundă scriitorul italian Giovani Papini într-un dialog imaginar, după o intersectare ideatică cu poetul englez William Blake, în ”Cartea neagră”. Teoria menținerii și continuității raiului pe pământ, nu doar în ceruri, conform canoanelor biblice, pare o propunere de viziune foarte interesantă și semantică, din partea scriitorului italian. Prin vocea pictorului și poetului Blake, gânditorul italian ne provoacă: ”Raiul despre care vorbește Biblia nu poate să fi dispărut de pe fața pământului, pentru că Dumnezeu este în esența sa un creator și, în niciun caz, nu și-ar fi distrus una din operele sale.” Dispariția paradisului terestru, ca își creație a lui Dumnezeu din Vechiul Testament, nu pare credibilă pentru scriitorul italian și poetul englez. Alterarea paradisului ar fi o alterare a creației, dar în niciun caz o dispariție a acestuia. Poezia lumii s-a axat în general pe ”paradisul pierdut” al lui John Milton, dar de ce să nu ne axăm pe recâștigarea a ceea ce a mai rămas din raiul din mijlocul căruia creștea pomul cunoștinței binelui și răului.
”Prin Tine Cerul Cerurilor el
l-a fost zidit-și marile Puteri
De dinlăuntru-i.Tot prin tine, iarăși,
Pe-acele rîvnitoare Stăpîniri
Le-a prăvălit…” (Paradisul pierdut)
Desigur (pe filiera Papini) nu vorbim neapărat de un paradis terestru reperat pe harta lumii, deși istoricii și arheologii l-au plasat undeva în Orientul Mijlociu între Tigru și Eufrat (Mesopotamia), iar vechii arabii pe litoralul Mării Roșii a Peninsulei Arabice, care pe vremuri era o zonă umedă bogată în palmieri și vegetație luxuriantă. Ca scriitor, Papini propunea de fapt o viziune spirituală a paradisului, acele ”portaluri„ care fac legătura ideatică, dar și lirică, dintre om și cer. Astfel, lirismul induce poetul și cititorul de poezie în transcendent. Acele fragmente sau rămășițe paradisiace redescoperite de poezie sunt o corelație dintre om și natura nealterată, ce se transfigurează în viața fiecărui om (intelectual) conectat la lumea livrescului. Până la urmă paradisul este o restaurare a omului în imediata apropiere a transcendentului. Fiecare simțim, prin natura poetică a lumii, o transmigrare spre frumos și adevăr, care reprezintă o formă revelată de absolutului. Revelația fiecăruia este extatică și conectată la acel ”portal” și spre acea aparte a dimensiunii noastre conectată la frumos, la o ispitire a absolutului. Prin poezie natura relevă umanității partea ”paradisului pierdut”, fiind o promisiune a recâștigării acestuia în sufletele însetate de transcendent. Paradisul există, desigur, nu nu mai în cer, ci, mai ales, transfigurat liric în sufletul fiecăruia. Secretul renașterii prin acest ”portal” spre natura divină este poezia. Aceasta oferă o stare de extaz care corelează sufletul individual cu cel universal. Poetul rus Vladimir Vîsotki, într-o celebră poezie cântată spunea că „paradisul este o imensă închisoare”, adică o capcană pentru omul care vrea cu tot dinadinsul izbăvirea. ”Ale paradisului mere de aur” sunt o promisiune încălcată, o ispită din partea transcendentului. Pentru poetul rus”eterna reîntoarcere” eliadiană este o imposibilitate semnatică și fizică. Mircea Eliade, care era un admirator al lui Giovani Papini, prin ”eterna reîntoarcere”, a deschis posibilitatea omului de a restaura forma inițială și nealterată a lumii paradisiace. Papini și Eliade l-au înțeles mai bine pe poetul englez Blake, decât rusul Vîsoțki.
Paradisul imanent este o formă spirituală de reintegrare prin spirit a sufletului uman în sufletul universal. ”Eterna reîntoarcere” înfățișează de fapt forma de restaurare a omului în natura primordială. Raiul este restaurat prin poezie. Provocarea lui Papini este evidentă: lirismul este un portal spre natura divină. Acea stare de extaz a fiecăruia care atinge un paradis terestru se poate realiza doar prin trăirea poetică. William Blake, ca pictor și poet, a surprins esențele: „Să vezi universul în bobul de nisip și paradisul în floarea sălbatică…” Poezia oferă partea de perenitate a umanității prin starea de regăsire a paradisului pierdut. Raiul este nu numai în cer, ci și o prezență prin poezie ca stare de grație în inima celui deschis spre frumos. Poezia este dorința omului de pregustare a raiului. Edenul este creația divină, care se recunoaște de către umanitate, doar prin starea de grație a lirismului. Fiecare poet are colțul său de rai. Starea de deschidere a sufletului (dasein) reprezintă o poartă de renaștere și recunoaștere a paradisului inițial. Emoția este o expresie a sufletului care trece prin portalul existenței spre unirea cu chemarea transcendentului. Starea de grație apare ca o anamneză a paradisului pierdut, ce prin puterea emoției poetice devine un paradis regăsit, acea frântură din raiul inițial de dinainte de cădere. John Milton a scris despre ”paradisul pierdut”, dar poeții pot la fel de bine și de frumos, de când există starea de lirică, să scrie perpetuu despre ”paradisul regăsit”. Poezia ca o stare recognoscibilă a frânturilor rămase prin emoția umană a paradisului originar simbolizează o provocare pentru poeții din toate timpurile. Adam și Eva și-au întunecat de fapt privirea după ce au gustat din fructul pomului cunoștinței. Pentru Papini, iluminarea prin credință ne-ar ridica vălul păcatului căzut peste pleoapele noastre de la Adam încoace și am observa evident că raiul este oriunde pe globul pământesc. Trebuie doar să vrei, cu ajutorul credinței și poeziei, să observi frumusețea creației, de fapt acest rai simultan terestru și ceresc. Poezia sintetizează o cale de a deschide porțile sufletului și ochii pentru a vedea cu toată forța emoției paradisul pe care l-am crezut pierdut. ”Nous” este legătura sufletului cu transcendența prin puterea rațiunii, iar prin poezie se restaurează această conectare cu natura divină alterată de cădere. ”Nous” înseamnă raiul comuniunii, cum spunea Maxim Mărturisitorul. Astfel, poezia, prin forța emoției, reface legătura comuniunii sufletului cu natura nealterată. Poetul propune prin poezie un paradis regăsit și o restaurare a chipului omului initial.
