Andrada Lupulescu, Theodor Bratosin

O nouă normalitate pentru verile europene

Valurile de căldură nu mai sunt anomalii izolate; ele devin o trăsătură definitorie a vieții urbane. Potrivit IPCC, între jumătate și trei sferturi din populația globală ar putea fi expusă, până în 2100, la perioade de căldură și umiditate care pun viața în pericol. Pe măsură ce valurile de căldură devin mai frecvente, mai lungi și mai intense, impactul lor se resimte din ce în ce mai mult într-o varietate de domenii, de la sănătatea publică și economie, până la infrastructura urbană și serviciile esențiale. Temperaturile extreme perturbă sistemele de transport, suprasolicită rețelele electrice, reduc productivitatea și exercită o presiune tot mai mare asupra sistemului medical. Europa a experimentat direct această schimbare. Costul uman a fost unul substanțial: se estimează că numai în 2025, 14.956 de decese au fost atribuite căldurii extreme. În plus, perturbările pe scară largă au inclus amânarea examenelor naționale în Franța și restricții cauzate de supraîncălzirea infrastructurii feroviare în Germania. Așadar, valurile de căldură nu mai reprezintă doar o problemă de mediu, ci o provocare sistemică pentru guvernanța urbană, care impune orașelor să planifice pe termen lung adaptarea la creșterea temperaturilor și intensificarea supraîncălzirii urbane, în loc să le trateze doar ca pe situații de urgență excepționale.

Impactul căldurii extreme este amplificat de efectul „insulei de căldură urbană” (UrbanHeat Island), un fenomen care face ca orașele să fie în mod constant mai calde decât zonele rurale înconjurătoare. Betonul, asfaltul, oțelul și sticla absorb cantități mari de radiație solară în timpul zilei și o eliberează lent pe timpul nopții, împiedicând orașele să se răcorească după apusul soarelui. Vegetația și solurile permeabile, în schimb, disipă căldura prin evapotranspirație și circulația naturală a aerului, permițând zonelor rurale să-și revină mai repede după zilele caniculare. Ca urmare, zonele urbane dens construite pot rămâne cu câteva grade mai calde decât zonele rurale învecinate, în special în timpul valurilor de căldură prelungite.

Căldura este, de asemenea, distribuită inegal chiar în interiorul orașelor. Cartierele cu suprafețe umbrite reduse, spații verzi publice rare, precum și suprafețele extinse care rețin căldura înregistrează, de regulă, temperaturi mai ridicate decât cartierele mai verzi și mai înstărite. Astfel, se conturează un tipar de inegalitate termică la nivel urban, în care persoanele cele mai expuse la temperaturi extreme dispun adesea de cele mai puține resurse pentru a se proteja.

Prin urmare, problema modului în care orașele ar trebui să se răcorească a devenit din ce în ce mai controversată. În ultimele decade, aerul condiționat s-a impus ca răspunsul imediat la supraîncălzire, ridicând o adevărată dilemă pentru orașele europene. Pe măsură ce perioadele de căldură extremă devin mai frecvente și mai îndelungate, asigurarea accesului la răcire devine o necesitate de sănătate publică, în special pentru comunitățile vulnerabile. Cu toate acestea, utilizarea aerului condiționat ca răspuns principal pentru supraîncălzirea urbană riscă să agraveze fenomenul descris, crescând în același timp cererea de energie electrică în perioadele în care sistemele energetice se află deja sub o presiune semnificativă. În loc să respingă cu totul tehnologiile de răcire, orașele explorează din ce în ce mai mult alternative care reduc temperaturile din interiorul acestora, limitând în același timp emisiile suplimentare de căldură. Provocarea nu mai constă doar în modul de răcire a clădirilor, ci în modul de răcire a așezărilor umane fără a accelera schimbările climatice în acest proces.

Parisul oferă un exemplu al modului în care orașele încep să-și regândească abordarea privind răcirea urbană. Planul urban local bioclimatic al orașului identifică în mod explicit aerul condiționat ca fiind o soluție inadecvată în fața stresului termic intens, recunoscând că aparatele de aer condiționat elimină căldura din spațiile interioare eliberând-o în exterior, ceea ce poate crește temperaturile ambientale în cartierele dens populate. Studiile au arătat că utilizarea intensivă a sistemelor de climatizare în timpul valurilor de căldură poate crește temperaturile locale din mediul exterior cu până la 2°C în zonele puternic urbanizate. Sistemele convenționale de răcire contribuie, de asemenea, la emisiile de gaze cu efect de seră prin consumul de energie electrică și prin scurgerile de agenți frigorifici. Parisul investește, totodată, în extinderea unei rețele de răcire urbană care utilizează apă la temperaturi scăzute pentru răcirea clădirilor publice, reducând dependența de aparatele individuale de aer condiționat și limitând căldura reziduală eliberată în străzile din jur. Aceste măsuri fac parte dintr-o tranziție mai amplă către strategii de răcire care combină infrastructura la scară urbană cu proiectarea pasivă a clădirilor, ecologizarea urbană, materialele reflectorizante și o ventilație îmbunătățită.

București: două fațete ale aceleiași probleme

Bucureștiul ilustrează concret aceste tensiuni. Presiunile legate de dezvoltare continuă să erodeze infrastructura verde deja limitată a orașului. Parcurile existente și spațiile verzi neocupate sunt supuse unor presiuni din ce în ce mai mari din partea dezvoltatorilor imobiliari, în timp ce disputele privind planurile urbanistice scot la iveală conflictul indirect dintre expansiunea urbană și reziliența la căldură. Într-un oraș care se luptă pentru păstrarea rețelei actuale de spații verzi, pierderea vegetației nu mai este doar o chestiune de amenajare urbană sau de biodiversitate; aceasta reduce în mod direct capacitatea orașului de a face față căldurii extreme. Miza este pe cale să crească dramatic: într-un scenariu cu emisii ridicate, Bucureștiul ar putea înregistra peste 100 de zile tropicale pe an până la sfârșitul secolului. Pe măsură ce valurile de căldură se intensifică, protejarea și extinderea structurii verzi urbane devin esențiale pentru protejarea sănătății populației și consolidarea capacității orașelor de a se adapta la temperaturi extreme.

Însă acest aspect abordează doar o jumătate a problemei, cea legată de spațiile publice.

Cealaltă jumătate se află la nivelul fondului construit și ține de modul în care clădirile răspund la expunerea solară prelungită și la creșterea temperaturilor. Dacă o clădire bine izolată nu este proiectată inclusiv pentru condițiile de vară, poate reține căldura devenind chiar mai caldă în interior decât temperatura exterioară. Cu toate acestea, în timp ce Bucureștiul poate cel puțin să-și cuantifice deficitul de spații verzi, România nu dispune de un cadru de reglementare pentru evaluarea sistematică a riscului de supraîncălzire interioară, iar cu atât mai puțin pentru a impunerea de măsuri de prevenție sau atenuare a acestuia.

O mare parte din fondul construit existent al României a fost proiectat pentru un climat în care adaptarea la iernile reci era preocuparea principală. Această logică a modelat, de asemenea, programele de reabilitare termică finanțate de UE, care s-au concentrat în primul rând pe reducerea cererii de încălzire prin izolarea fațadelor și îmbunătățirea suprafețelor vitrate. Confortul termic pe timp de vară, în schimb, a beneficiat de o atenție considerabil mai redusă. Locuitorii blocurilor renovate semnalează îmbunătățiri clare în ceea ce privește confortul pe timp de iarnă, dar beneficii inconsistente în timpul verii. Pe de altă parte, observațiile rezultate din contexte comparabile din Europa Centrală sugerează că renovările focusate pe sezonul rece pot, în absența unor măsuri adecvate de umbrire și ventilație, să sporească supraîncălzirea diurnă în timpul valurilor de căldură. În contextul schimbărilor climatice, eficiența energetică nu mai poate fi, așadar, înțeleasă exclusiv ca menținerea căldurii în interior pe timp de iarnă; ea trebuie să includă și menținerea căldurii excesive în exterior pe timp de vară.

Este evidențiată astfel o lacună importantă în reglementare. România nu dispune în prezent de un mecanism echivalent care să impună în mod sistematic clădirilor să demonstreze că vor rămâne sigure și confortabile în perioadele de căldură extremă din timpul verii. O clădire renovată nu este automat sigură în timpul verii: izolația și ferestrele etanșe reduc pierderile de căldură pe timp de iarnă, dar fără elemente de umbrire sau ventilație, acestea rețin căldura în interior pe timpul verii. Alte țări europene încep să abordeze această problemă. În Regatul Unit, Documentul aprobat O și metodologia CIBSE TM59 impun luarea în considerare a riscului de supraîncălzire încă din faza de proiectare, acordând prioritate măsurilor precum umbrirea, ventilația și masa termică, înainte de a recurge la răcirea mecanică. Irlanda oferă un model care poate fi mai ușor de replicat: evaluările privind riscul de supraîncălzire pot fi declanșate prin intermediul cadrului existent de conformare a performanței energetice a clădirilor, fără a fi necesară instituirea unui sistem de reglementare complet separat.

Bucureștiul nu-și permite să aștepte

Pe măsură ce căldura extremă devine o provocare structurală pentru orașele europene, Bucureștiul rămâne deosebit de expus, însă răspunsul local la supraîncălzire este încă în mare parte reactiv. În timp ce orașe precum Parisul integrează reziliența la căldură în planificarea urbană și țări precum Regatul Unit introduc cerințe privind supraîncălzirea pentru clădiri, Bucureștiul continuă să piardă din infrastructura verde, iar România încă nu dispune de un cadru unitar pentru evaluarea supraîncălzirii clădirilor în timpul verii. Bucureștiul a dezvoltat o rețea de 271 de adăposturi climatice, care oferă populației acces gratuit la spații răcoroase, apă și locuri de odihnă în perioadele de caniculă. Adăposturile climatice reprezintă un prim pas important, dar nu pot înlocui adaptarea pe termen lung. Bucureștiul trebuie să treacă de la o abordare reactivă în fața valurilor de căldură la planificare și pregătire anticipativă, îmbinând protejarea infrastructurii verzi cu standarde pentru clădiri menite să prevină supraîncălzirea acestora, înainte să devină necesară recurgerea la metode suplimentare de răcire mecanică.