Parasite a întrerupt o lungă tradiţie, devenind prima producţie în altă limbă decât cea engleză care ia Oscarul pentru cel mai bun film (a mai fost doar filmul mut ”Artistul”, în 2011). În total, a fost distins cu patru premii (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu original şi cel mai bun film străin). Există totuşi şi o explicaţie concretă pentru ceea ce ar părea un fel de demitizare a Hollywood-ului: un procent însemnat din noii membri (votanţi) ai Academiei de Film sunt din afara SUA, şi probabil şi de aceea voturile lor au mers către pelicula lui Bong Joon Ho. Dincolo de toate aceste aspecte, Parasite nu ni s-a părut acel film-fenomen care să facă uitat caracterul discutabil al anumitor premii din ultimii ani (de pildă Green Book sau The Shape of Water), iar, culmea, acuza unora că ar fi premiat mai mult comercialul decât arta are acoperire chiar şi dacă mergem pe alt tărâm.
Filmul începe destul de asemănător cu Shoplifters, o altă peliculă asiatică multipremiată: ne este prezentată, într-o tuşă tragicomică, viaţa unei familii de oameni săraci, care trăiau de pe o zi pe alta şi, pentru a-şi îmbunătăţi traiul, apelau inclusiv la metode ilegale.
Desprinşi dintr-o realitate sordidă, (anti)eroii lui Bong Joon Ho par a avea destule defecte, dar măcar o calitate: sunt solidari între ei.
Predarea unor lecţii de limba engleză devine pretextul intersectării dintre un membru al acestei familii şi o familie foarte bogată.
Desigur, e o satiră socială, pe alocuri amuzantă, privind incompatibilitatea acestor lumi, dar dialogurile superficiale şi obsesia de a privi totul prin prisma banilor şi a poziţiei sociale, fie de o parte, fie de alta, nu m-au impresionat cu nimic.
Dintre filmele asiatice care au făcut vâlvă, indiferent de perioadă, Oldboy (2003) mi s-a părut o capodoperă, Pieta (2012) – un film foarte bun, Ah-ga-ssi (Slujnica, 2016) destul de bun, îmbinare de artă şi comercial, iar Parasite (2019), în pofida tentativei de a fi un film cu pretenţii şi a coloanei sonore în care domină muzica simfonică bună, un rateu.
Să fie o întâmplare sau o simplă coincidenţă că asistăm la o descreştere în calitate pe măsură ce lăsăm în urmă trecutul şi ne apropiem de prezent?
Pe măsură ce se îndreaptă către final, tensiunea creşte, însă este o tensiune artificială. Nu am crezut că voi asista aproape impasibil la scenele sângeroase de la sfârşit, şi asta nu pentru că aş fi un insensibil, ci pentru că Bong Joon Ho a introdus exact ingredientele de care a crezut că are nevoie pentru a face un film de succes, în schimb unii spectatori sunt convins că nu vor empatiza cu personajele – nici cele pozitive, nici cele negative, fiindcă sunt prea artificiale. Mie cel puţin asta mi s-a întâmplat: nu am vrut să fiu indiferent la tragedie, dar pur şi simplu nu am putut lua acţiunea în serios. Personajele parcă au de toate, în afară de suflet.
În pofida tensiunii, Parasite pare un film creat în laborator.
Desigur, alţii poate vor pleca mulţumiţi de amestecul inedit de comedie şi tragedie, de nota de umor caustic amestecat cu sânge – şi poate că e bine aşa. În fond, Parasite nu mi se pare, în egală măsură, nici un film care să merite a fi huiduit, doar că nu înţeleg de ce a fost distins cu Palme d’Or şi cu Oscar. (Ca să fiu sincer, mă gândeam că Oscarul va fi luat, poate, de 1917 în dauna unui film mai bun, ei bine, a fost o surpriză, dar în alt sens, a câştigat Parasite, care mi se pare chiar mai slab decât 1917).
Ca puncte forte, găsesc totuşi interpretarea actorilor (absolut la înălţime) şi coloana sonoră (excelentă), iar ca puncte slabe tendinţa către comercial, dialogurile şi intriga superficiale şi o anume notă de fals.
