Parcuri de neuitat şi parcuri uitate

Dr. Dan Mihai Bârliba

Parcul “Carol I” din Bucureşti a fost amenajat în primii ani ai veacului trecut, în timpul guvernului condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit “Nababul”, pe baza planurilor arhitectului franco-elveţian Éduard Redont. Deschiderea oficială a avut loc în anul 1906 cu prilejul sărbătoririi a patru decenii de la venirea pe tron a Regelui Carol I al României. Au fost construite: “Arenele Romane”; o Moschee (demolată în anul 1959); “Cetatea lui Vlad Ţepeş” (un castel de apă); “Palatul Artelor” (devenit “Muzeul Militar” până în anul 1938). Vizitatorii rămân încântaţi de “Fântâna Gheorghe Grigore Cantacuzino”, un monument în stil neoclasic, creat de sculptorul Karl Storck în anul 1870. “Giganţii” se numesc cele două statui sculptate de Dimitrie Paciurea şi Frederik Storck (a treia statuie, “Frumoasa adormită” a sculptorului Filip Marin fiind mutată în Parcul “Herăstrău”). Pe o suprafaţă de două hectare a fost amenajat un mic lac de agrement. La intrarea principală în “Parcul Carol I” se află “Fântâna Zodiac”, inaugurată în anul 1935, mozaicurile în stil Art Deco reprezentând Zodiile. În arealul Parcului mai poate fi vizitat Muzeul Naţional Tehnic “Prof. ing. Dimitrie Leonida”, înfiinţat în anul 1909 de acest savant după modelul Muzeului Tehnic din München. În decembrie 1963 a fost inaugurat Mausoleul denumit la acel moment: “Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. După evenimentele din decembrie 1989, în 1991 Mausoleul a fost dezafectat, iar în 2006 a fost adoptată noua denumire a Monumentului respectiv: “Memorialul Eroilor Neamului”. În ceea ce priveşte “Mormântul Ostaşului Necunoscut” (demontat şi strămutat, în decembrie 1958, la “Mausoleul de la Mărăşeşti”), acesta a revenit în Parcul “Carol I”, fiind amplasat în locaţia iniţială din anul 1923.

Când pronunţi cuvântul “Iaşi”, gândul te duce imediat la “Parcul Copou” şi la Luceafărul poeziei româneşti. Parcul a fost inaugurat în anul 1834 pe timpul Domnitorului Mihail Sturdza. În centru se află “Obeliscul cu lei”, cunoscut şi sub numele de “Monumentul Regulamentului Organic”, construit după planurile cărturarului moldovean Gheorghe Asachi. Încă din primii mei ani de şcoală la Liceul din Roman, am ajuns la “Teiul lui Eminescu”. Cronicile timpului povestesc despre prezenţa, la umbra străvechiului tei, a marelui nostru poet fie de unul singur, fie alături de Veronica Micle sau de Ion Creangă; în faţa teiului se află bustul de bronz al lui Eminescu, realizat de sculptorul Ion Mateescu. Parcul poate fi considerat pe bună dreptate “un muzeu în aer liber”, găzduind numeroase busturi ale unor iluştri oameni de cultură precum: Costache Negruzzi; Ion Creangă; Ion Luca Caragiale; Barbu Ştefănescu-Delavrancea; Nicolae Gane; George Topârceanu; Octav Băncilă; Ciprian Porumbescu ş.a. Peisajele naturale sunt de un farmec aparte şi beneficiază de prezenţa şi intervenţia permanente ale horticultorilor locali.

“Parcul Nicolae Romanescu” din Craiova îşi deschidea porţile în anul 1903, dând astfel viaţă unui amplu proiect al arhitectului francez Édouard Redont, care primise Medalia de Aur la “Expoziţia Universală” de la Paris (1900). Pe o suprafaţă de peste 90 de hectare se află plantaţii de arbori şi arbuşti ornamentali, o întindere de apă cuprinzând o salbă de bălţi cu nuferi, mici cascade, un lac de agrement şi o insulă conectată prin două poduri; unul dintre acestea, “Podul Suspendat” a fost construit în primii doi ani ai secolului trecut. Mai pot fi vizitate: “Castelul Fermecat”, situat pe una dintre colinele din proximitatea Podului; “Rotonda” având în faţa sa bustul fostului primar al Craiovei, Nicolae P. Romanescu (1847-1931); “Amfiteatrul”; “Casa Bibescu”; “Grădina Zoologică” (una dintre cele mai vechi din România). Parcul menţionat poate fi considerat o oglindă sui-generis a preocupărilor de înaltă ţinută ale Primăriei încântătoarei “Capitale a Banilor”.

În acelaşi spaţiu oltenesc îşi duce agreabila existenţă de peste 170 de ani “Parcul Zăvoi” din Râmnicu Vâlcea. Două monumente impresionează pe vizitatori: * grupul statuar “Renaşterea”, alcătuit din bustul în uniformă militară al Domnitorului Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei, alături de trupul unui bărbat simbolizând lupta pentru libertate şi de o tânără femeie smulgându-se din stânca asupririi; * statuia revoluţionarului Nicolae Bălcescu pe care sunt gravaţi anii vieţii sale: 1819 şi 1852. Cine ajunge la “Fântâna Turbatului” (poreclă dată sculptorului Constantin Măldărescu, autorul monumentului construit în anul 1844), are prilejul de a trăi o pagină de istorie a neamului: la 29 iulie 1848 acolo s-a reunit adunarea populară care a depus jurământul pe “Constituţie”, s-au sfinţit drapelele Revoluţiei, iar un grup de cântăreţi conduşi de Anton Pann a intonat imnul revoluţionar “Deşteaptă-te, române!”. Parcul impresionează prin curăţenia desăvârşită şi prin vegetaţia abundentă.

În contrast cu locurile încântătoare, menţionate mai sus, sunt nevoit să scriu câteva cuvinte despre ceea ce aş numi “o triadă a nepăsării”, deşi sintagma respectivă mi se pare a fi prea îngăduitoare. Mă refer la trei parcuri bucureştene având în comun regretabile deficienţe.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, în anul 1847 era invitat la Bucureşti renumitul peisagist austriac Wilhelm Mayer, fost director al “Grădinilor Imperiale” din Viena, cu scopul de a amenaja un parc în mijlocul oraşului; invitaţia a fost onorată prin înfiinţarea unui splendid parc în stil occidental, numit “Cişmigiu”. Din păcate, astăzi acesta a ajuns într-o jalnică paragină, deşi beneficiază de două avantaje notabile în privinţa locaţiei: poziţia ultra-centrală şi situarea chiar în faţa Primăriei Municipale. Parcul fermecător de altădată “se recomandă” acum prin: mizeria de pe alei; busturi şi statui ciobite; bănci rupte; orologii încremenite în indolenţa edililor; sărăcia vegetaţiei; iluminatul cvasi-inexistent; multe înscrisuri obscene; lipsa unor modalităţi civilizate şi atractive de agrement (cum erau cândva “Foişorul Fanfarei”; Restaurantul “La buturugă”; “fotograful la minut”; leagănele pentru copii). Aş spune cu alte cuvinte: o mare indolenţă în inima “Micului Paris”!

Situaţii similare cunosc, de asemenea, două parcuri de referinţă din Capitală: *“Parcul Regele Mihai I al României”/denumit pe rând “Parcul Carol al II-lea”, “Parcul I.V. Stalin”, “Parcul Herăstrău”, situat într-o zonă rezidenţială, pe traseul spre/de la cele două aeroporturi ale Bucureştilor; *“Parcul Bazilescu”, amenajat în anul 1954 pe un teren donat statului român de profesorul universitar de drept Nicolae Bazilescu (1860-1938).

Oare se mai gândeşte cineva la ele sau edilii respectivi se mulţumesc cu decăderea lor neîntreruptă? (mă refer, desigur, la decăderea parcurilor).

Voi încheia articolul meu într-o notă uşor ironică, citând câteva însemnări din cartea “Gânduri printre cuvinte” (2016): “Primarii unor oraşe investesc mult în bănci, dar nu în băncile din parcuri.”; “Natura suspină atunci când vede parcuri care dispar şi parcări care apar.”; “Parcul provincial ar fi foarte trist, dacă i-ar lipsi liceenii.”; “Atunci când fanfara militară cânta în parc, unii spectatori admirau forma, iar alţii – uniforma.”; “Iarna, statuia din parc este la fel de bronzată ca vara.”; “Cineva îmi spusese că fanfara venită în parcul provincial este tare bună; din păcate, aveam să constat că era doar tare.”