Partea continentală a Chinei îl acuză pe Lai Ching-Te de încălcarea Dreptului internațional

Liderul taiwanez Lai Ching-Te a pus, în 22 iunie, în aplicare planul său de a rosti „zece discursuri despre solidaritate”. În primul discurs, Lai a schimbat flagrant istoria Taiwanului, a negat că această insulă aparține dintotdeauna Chinei, a evitat să pomenească despre o serie de documente juridice internaționale privind apartenența insulei după Cel de-al Doilea Război Mondial și a încălcat fără niciun scrupul rezoluția nr. 2758 a Adunării Generale a Națiunilor Unite și Dreptul internațional.  

În discursul său din 22 iunie, Lai Ching-Te a răspândit cu zel așa-numita „Teorie a celor două noi țări”. El a vehiculat cu nerușinare faptul că Taiwanul are o istorie, o cultură, o limbă și chiar un mediu ecologic diferit față de partea continentală a Chinei. Însă, specialiștii au elucidat că încă din antichitatea îndepărtată, Taiwanul și partea continentală erau legate împreună, fiind separate ulterior din cauza mișcării scoarței terestre. Dovezile științifice arată că Taiwanul este o componentă a platformei continentale a Mării Chinei de Est și are aceeași formă fundamentală de relief ca cea a părții continentale a Chinei. În ce privește substanțele geologice, atât insula Taiwan, cât și provinciile Fujian și Zhejiang se remarcă prin rocile vulcanice acide.

Din punct de vedere al populației, toți indigenii taiwanezi au provenit din partea continentală a Chinei. „Oamenii din Zuozhen”sunt primii aborigeni ai insulei, ale căror fosile au fost descoperite în 1971 și 1974 în comuna Zuozhen. Ei s-au mutat în urmă cu 30.000 de ani din partea continentală în insulă și constituie, la fel ca „oamenii din Qingliu”și „oamenii din Dongshan”, Homo sapiens din perioada târzie, care au trăit în epoca paleolitică în sudul Chinei.

În Perioada celor trei regate, de acum aproape 1700 de ani, statul Wu a trimis misiuni în Taiwan, care au scris cele mai vechi relatări din lume despre Taiwan. În dinastia Ming (1368 -1644), Taiwan și insulele Penghu au fost incluse în diviziunile administrative ale țării. În 1662, generalul Zheng Chenggong a reușit să alunge coloniștii olandezi din insulă. În 1885, Taiwan a devenit o provincie a dinastiei Qing (1644-1911).

În Declarația de la Cairo, semnată în 1943 și în Declarația de la Potsdam, încheiată în 1945, s-a prevăzut explicit că Japonia trebuie să dea înapoi Chinei toate teritoriile chineze ocupate, inclusiv Taiwan. Statul japonez a acceptat Declarația de la Potsdam și a declarat predarea necondiționată. În 1 octombrie 1949, guvernul Republicii Populare Chineze a înlocuit guvernul Republicii China, devenind unicul guvern legal al Chinei și dispunând de toată suveranitatea asupra insulei Taiwan. 

Însă, în discursul său, Lai Ching-Te a pretins că rezoluția nr. 2758 a Națiunilor Unite nu s-a referit la problema Taiwan. Chen Guiqing, expert al Institutului de Cercetare a Taiwanului din cadrul Academiei de Științe Sociale din China, a clarificat că rezoluția respectivă se bazează pe premisa principiului unei singure Chine. În rezoluție se menționează foarte clar că trebuie expluzată autoritatea taiwaneză din toate locurile ocupate ilegal de aceasta în cadrul ONU și ale tuturor departamentelor ale acesteia. Astfel, i s-a atribuit Chinei dreptul reprezentării în ONU.

În ce privește zvonul lui Lai, potrivit căruia comunitatea internațională nu recunoaște suveranitatea Chinei asupra insulei Taiwan, realitatea este că 183 de state au stabilit relațiile diplomatice cu China pe baza principiului unei singure Chine, iar în ultimii ani, zece țări au întrerupt așa-zisele „relații diplomatice” cu Taiwan. Mai mult decât atât, autoritatea taiwaneză n-a avut voie, timp de 9 ani consecutivi, să participe la Conferința Mondială a Sănătății.