Nu puteam începe altfel aceste însemnări decât prin evocarea sintagmei sacre “Tatăl nostru”/Pater noster, care inaugurează rugăciunile creştine: “Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia, slava şi puterea.”.
Ipostaza tatălui care şi-a pierdut toţi fiii săi cei dragi este astfel oglindită în poezia lui George Coşbuc, “Trei, Doamne, şi toţi trei”: “Avea şi dânsul trei feciori/Şi i-au plecat toţi trei deodată/La tabără, sărmanul tată!/Ce griji pe dânsul, ce fiori/Când se gândea că-i greu războiul,/N-ai timp să simţi că mori./Şi luni trecut-au după luni/Şi-a fost de veste lumea plină/Că steagul turcului se-nchină./Şi mândrii codrilor păuni,/Românii-au isprăvit războiul,/Că s-au bătut nebuni./Scria-n gazetă că s-a dat/Poruncă să se-ntoarcă-n ţară/Toţi cei plecaţi de astă vară./Şi rând pe rând veneau în sat./Şi ieri şi astăzi, câte unul/Din cei care-au plecat./Şi-ai lui întârziau! Plângând/De drag că are să-i revadă,/Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă,/Cu ochii zarea măsurând/Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme/Gemea, bătut d-un gând…/Treceau bărbaţi, treceau femei/Şi uruiau trăsuri pe stradă,/Soldaţi treceau, făcând paradă/Şi-atunci, deştept, privi la ei/Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:/<Trei, Doamne, şi toţi trei!>”. Ce tristă şi dureroasă treime a sacrificiului suprem!
Am găsit, în volumul al doilea al cărţii “Oameni cari au fost” de Nicolae Iorga, un text scris în anul 1913 despre tatăl lui Titu Maiorescu, prilejuit de inaugurarea, la Craiova, a unui bust al acestuia. Ioan Maiorescu (1811-1864), care făcuse parte din corpul profesoral al Colegiului Naţional, a participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească (ilustrul profesor de istorie a dat citire “Proclamaţiei de la Islaz”) şi a fost trimis de guvernul provizoriu ca reprezentant al său pe lângă Dieta de la Frankfurt pe Main. Bustul creat de sculptorul Ioan Iordănescu se află în proximitatea Liceului Carol I şi a Şcolii Oteteleşanu din municipiul Craiova. Iată cuvintele marelui nostru istoric: “S-a ridicat un bust la Craiova de profesori, unui profesor care a fost atâta lucru în toată viaţa lui, plină de multe greutăţi şi fără niciuna din puţinele răsplătiri pe care viaţa poate să le aibă pentru această breaslă: profesor. Dar profesor şi dincolo de cancelarie şi de clasă, de cataloage şi examene, de elevii şi de părinţii lor, un profesor care a înţeles că viaţa întreagă e o largă şcoală şi că oricine, să vrea sau să nu vrea, prin faptele sale publice ca şi prin celelalte, e profesor şi elev în acelaşi timp. Şi a înţeles încă un lucru acela a cărui amintire se serba dăunăzi: …că este o vreme când un popor întreg are nevoie de profesori şi anume de aceia pe cari nicio necuviinţă din partea unui şcolar leneş, necrescut sau rău crescut să nu-i dezguste. Şi a stat aşa o viaţă întreagă, profesând de pe vechea catedră roasă a şcolii de jos, de pe catedra mai mândră a şcolilor înalte şi de la scaunul său de lucru, fără niciun fel de mândrie, alta decât aceea că tot ce a putut face e vrednic de a fi urmat şi de alţii.”. În final, Iorga se întreabă retoric: “Mai sunt azi din speţa aceasta?”. Am remarcat că absenţa fiului său, Titu Maiorescu nu scăpase atenţiei distinsului semnatar al articolului respectiv, o probă concretă fiind cuvintele: “lipsa unui fiu care, la Bucureşti, are alte lucruri de făcut, lucruri mari, dar nu lucruri de profesor”.
Deşi în lumea aforismelor este frecventă tema mamei, nu lipseşte nici cea a tatălui, fie expusă în mod distinct, fie împreună cu tovarăşa sa de viaţă. Iată câteva exemple: “Sunt îndatorat tatălui meu pentru că trăiesc şi învăţătorului meu pentru că trăiesc bine.” (Alexandru cel Mare); “Atunci când un tată dăruieşte fiului său, amândoi râd; atunci când un fiu dăruieşte tatălui său, amândoi plâng.” (William Shakespeare); “Un fiu poate suporta cu stăpânire de sine pierderea unui tată, însă pierderea moştenirii sale îl poate aduce la disperare.” (Niccolò Machiavelli); “Tatăl este întotdeauna un republican faţă de fiul său, iar mama este întotdeauna o democrată.” (Robert Frost); “Când aveam 14 ani, tatăl meu era atât de ignorant, încât abia îl suportam în preajma mea. Atunci, însă, când am ajuns la 21 de ani, am fost uluit să descopăr cât de mult învăţase în şapte ani.” (Mark Twain); “Cine nu are un tată bun, trebuie să şi-l creeze.” (Friedrich Nietzsche).
În universul literaturii şi artei au existat expresiile “Cel Bătrân”: istoricul antic Plinius (20-69); pictorii Lucas Cranah (1472-1553) şi Peter Bruegel (1525-1569) sau “Tatăl”: romancierul Alexandre Dumas (1802-1870); compozitorul Johann Strauss (1804-1849). *În virtutea unei simetrii biologice, s-a consacrat sintagma “Fiul lui”; *Voievodul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab a scris “Învăţăturile” către fiul său Teodosie. *Eroul “Amintirilor din copilărie” era Nică al lui Ştefan al Petrei. *În epoca modernă până în zilele noastre, s-a recurs la un “transfer al prestigiului şi autorităţii” prin adăugarea literelor “Jr.” (e.g. americanii Sammy Davis şi Martin Luther King, dar şi tinerii artişti români Florin Piersic şi Ştefan Bănică). *Academicienii Grigore Moisil şi Dinu Giurescu – pe care am avut onoarea de a-i cunoaşte personal – îşi semnau toate scrierile cu iniţiala tatălui: Grigore C. Moisil; Dinu C. Giurescu. *În alt context lingvistic, am admirat tradiţia rusă de a evoca sistematic numele tatălui care precede pe cel al persoanei în cauză; iată câteva exemple: Aleksandr Sergheievici Puşkin; Piotr Ilici Ceaikovski; Anton Pavlovici Cehov; Lev Nikolaevici Tolstoi. Când lucram la Istanbul ca Secretar General Adjunct al Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră, îmi amintesc pe cele trei tinere secretare de naţionalitate turcă, Nurdan, Sinem şi Ebru care ne priveau mirate pe mine şi pe colegul ucrainean Oleg atunci când ne adresam şefului nostru (un rus de origine, ajuns la vârsta a treia) cu apelativul “Evgheni Gheorghevici”, neputându-şi explica acele familiarisme.
Am dat, în urmă cu câţiva ani, peste o informaţie verosimilă pe care o voi prezenta într-o formă concentrată. Un bogat colecţionar de picturi ale marilor maeştri, a fost părăsit de fiul său, înrolat şi trimis în război unde şi-a găsit sfârşitul pe front în timp ce salva viaţa unui camarad. La tatăl îndurerat de pierderea unicului fiu a venit, peste o lună, cineva spunându-i că el este soldatul pentru care fiul colecţionarului îşi dăduse viaţa şi înmânându-i un pachet ce conţinea portretul fiului pictat de cel salvat; cu ochii în lacrimi, bătrânul i-a mulţumit pentru preţiosul dar de suflet. După moartea acestuia, s-a organizat o licitaţie unde au venit numeroşi colecţionari; s-a început cu acel portret de care, însă, nu era nimeni interesat; după repetate anunţuri, se auzi din fundul sălii glasul celui care îl îngrijise ani de-a rândul pe posesorul tablourilor, zicând că el poate oferi doar 10 dolari. În final, participanţii au rămas profund dezamăgiţi când s-a anunţat că licitaţia se încheiase imediat după acea achiziţie modestă, explicându-se celor prezenţi că adjudecătorul fusese informat în prealabil cu privire la prevederea înscrisă în testament, potrivit căreia licitaţia se va referi în exclusivitate la portretul fiului său drag, iar persoana care va cumpăra acel tablou va moşteni întreaga avere a colecţionarului.
Citez, spre finalul acestui articol, câteva cugetări personale: “Nu am fost niciodată misogin, dar îmi vine foarte greu să înţeleg cum substantivul <paternitate> poate fi de Genul Feminin.”; “Există un adevăr de primă mărime: mamele ne dau viaţă, iar taţii ne dau nume.”; “<Matriarhat> – îndrăzneşte oare vreun bărbat să-şi revendice paternitatea acestui cuvânt?”.
La 3 octombrie 1958 tatăl meu, profesor de limbile latină şi română, Mihai Bârliba părăsea viaţa în urma unui infarct miocardic, aflându-se la catedră. Păstrez, în biblioteca personală, unica poză publică a dânsului, apărută în revista “Magazin” din iulie 1958 despre primirea familiei noastre de către maestrul Mihail Sadoveanu la casa de vacanţă de la Vânători/Neamţ. La două luni de la acel memorabil episod, un “Pater” lăsa, în urma sa, o întreagă “Familias” îndurerată căreia nu îi mai rămâneau, drept alinare, decât amintirile şi fotografiile fostului profesor.
