Fado-ul este mai mult decât muzică. Este o transfigurare, o introducere într-o stare aparte. Este aproape magie.

Pe lângă ascultarea melodiilor celebrei Amália Rodrigues, am avut şansa acum un deceniu să asist la un concert în aer liber în Portugalia, în care s-a cântat şi fado. Numele interpreţilor nu le mai reţin, dar piesele şi ambianţa au fost superbe.

În prima zi a festivalului Cerbul de Aur, pe scenă a urcat, pentru a susţine un scurt recital, şi Paulo Bragança.

Recunosc că interpretul portughez, originar din Angola, nu-mi era familiar, dar stilul său original şi profund în acelaşi timp m-a cucerit pe loc. Prezentat ca ”îngerul căzut al muzicii fado”, Bragança este o prezenţă scenică surprinzătoare.

O apariţie stranie, fantomatică, parcă suspendată între două lumi, întruchipând deopotrivă lumina şi întunericul. Dincolo de machiajul său bizar, mi-a apărut mai curând ca un faun sau un duh al pădurii întrupat prin cine ştie ce minune într-un interpret de pe o scenă din România.

Interpretul portughez are şi preocupări pe măsură – am fost extraordinar de plăcut surprins de mărturisirea sa (făcută în limba română) potrivit căreia poartă în suflet şase personalităţi din ţara noastră: Regele Mihai, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Maria Tănase, Emil Cioran – şi a mai adăugat pe cineva, dar nu i-am putut distinge numele. Cu adevărat o alegere inspirată, şi o alegere de intelectual (de altfel, portughezul a urmat studii de filosofie în Irlanda)!

A cântat atât în română, cât şi în portugheză, iar la interpretarea piesei ”Rosa da Noite” s-a înfăşurat într-un steag tricolor!

Lăsând la o parte consideraţiile asupra înfăţişării (totuşi, un pic prea extravagantă uneori, care poate lesne şoca) sau prestaţiei scenice, care oricum îl recomandă, Paulo Bragança are o voce caldă, pătrunzătoare, un timbru extrem de plăcut şi se dedică total melodiei. Îl simţi, la fiecare notă, cu fiecare pas, că interpretează, trăieşte muzica, nu face o simplă redare.

Ascultătorul, vrăjit, va uita pentru un timp cărei lumi îi aparţine, ce îl înconjoară, fiindcă interpretul portughez are o lume proprie. Pe care nu o ţine însă doar pentru sine.

Celor care încă nu l-au ascultat, le recomand cu căldură să o facă, achiziţionându-i albumele sau măcar căutând câteva mostre pe Youtube.

Pot să afirm că a fost unul dintre cele mai impresionante recitaluri pe care le-am văzut. Şi îl admir pe Bragança nu pentru că a venit la noi sau fiindcă s-a înveşmântat în steagul românesc (deşi admit că am fost emoţionat), ci pentru că este un artist autentic, nu propulsat către culmile succesului de vreo conjunctură sau de vreun aranjament, este, cum se spune, UN ADEVĂRAT!