Al. Florin Ţene
Bat clopotele pe o vreme iluzorie
Personajele ies noaptea din istorie
Şi trec în noi fără contur
Pe Calea Mănăştur.
Trag stele pe-o dungă de vânt
Iar oamenii amnezici uită ce sunt
În tranvaiul ce face un tur
Pe Calea Mănăştur.
Între două scuipături şi-o înjurătură
Aşteaptă să le pice-o mălăiaţă-n gură
Iar pe la colţuri mai sparg un abajur
Pe Calea Mănăştur.
Morfolesc cuvinte ne-nţelese
Fetelor ce se mai văd mirese
Vagabonzi fără cusur
Pe Calea Mănăştur.
Sub fusta crăpată ascunsă de mamă
Înfloresc pe pulpe crini de teamă
Când pentru ele băieţii fac stânga-nprejur
Pe Calea Mănăştur.
Trec şi eu şi nu ştiu unde
O zână de mine se-ascunde
Căci părul meu acuma-i sur
Pe Calea Mănăştur.
Când Luna doarme pe cearceaf de peruzea
În dorinţa de a mă urca la ea
Aruncă un ghem de lumină-şnur
Pe Calea Mănăştur.
Când stăm în casă cu botnița pe gură
Visez la săruturi în realitatea dură
De parcă aș fi pe-o barcă pe Amur,
Dar mă trezesc pe Calea Mănăștur.
Se prelinge din Casiopeea clipa târzie
Cartierul întreg se mută-n Poezie
Ascultând paşii Poetului ce urcă în azur
Pe Calea Mănăştur.
