Ionuț Țene
În zilele noastre capturate de demonii politicului și imundului, atunci când scrii poezie sau despre poezie devine un act de curaj gratuit pentru preajma orbită de obsesia și duhurile imediatului. În acest context comprehensiv și complicat, eu nu scriu poezie de dragul de a scrie poezie sau să-mi fie omagiată sau premiată calitatea de a scrie versuri. Scriu poezie pentru că atunci când compun poezia pur și simplu o trăiesc. Eu scriu poezie pentru că trăiesc poezia. Ca poet observ altfel lucrurile. Poetul vede altcumva lumea decât ceilalți oameni, el nu privește realitatea palpabilă prin ochii minții sau rațiunii, ci percepe universul prin emoția inimii, care este organul ce vede dincolo de imediat. Poetul nu vede casa, ci nisipul sau cărămida din fundația acesteia. Poetul, spre exemplificare, nu vede copacul, ci rădăcinile care caută să hrănească izvoarele. Poetul nu vede cerul, ci stelele. Poetul nu vede norii, ci păsările, care se rătăcesc în ceață. Poetul nu vede văzduhul, ci duhul în care plutesc îngerii. Poetul nu vede pasărea, ci ideea de zbor. Poetul nu vede femeia, ci dragostea față de frumos. Și exemplificările pot continua la nesfârșit, pentru că poezia este despre veșnicie și transcendent, despre un dincolo inefabil și despre înălțarea eului liric la esențele tari ale gândului unit cu energiile stelare sau divine. Așa cum spunea poetul Grigore Vieru, aici parafrazez, poetul vorbește cu inima care comandă minții cum să rostească cuvintele. Goethe afirma că poezia este adevăr, pentru că adevărul se poate rosti doar cu inima, nu cu rațiunea, singurul organ al cunoștinței, care are capacitatea de a vedea dincolo de palpabilul unei lumi încorsetate de forme. Poezia eliberează eul de forme și poetul nu vrea de fapt ca umanitatea să fie prizonieră configurativului. Poezia este o expresie literară care vede dincolo de forme. Este ideea care învinge și trece dincolo de forme. Poezie ne eliberează de teroarea ”imediatului” și comunului.
Poetul soarbe din limpezimea cunoștinței aplecat spre arhetip; el bea din izvorul lumii și îi place să observe și mai ales să trăiască esențele sau ”jocul ielelor” ca în dramele lui Camil Petrescu. Ca poet îmi place cel mai mult să sap cu asiduitate și înfrigurare la temelia lumii până dau de cel mai limpede și curat izvor al frumosului și adevărului, în stil blagian, ca să-mi satisfac setea de absolut și să mă îmbrac cu metafore, iar apoi să mă transfigurez în idee. Instrumentele poetului sunt cuvintele care construiesc prin emoție frumosul și adevărul. Fiecare poet proiectează prin sintaxe și juxtapuneri de cuvinte – ce se transformă în imagini și emoții – un adevărat eșafodaj tainic, un templu al frumosului și adevărului. În filosofia Greciei antice poezia avea menirea de a crea și de a fi creație, în comuniunea dintre pământ și cer sau dintre om și Dumnezeu. Poezia, ca titulatură, provine din grecescul „ποίησις”, poiesis, care are sensul de „facere” sau „creare”. Nu întâmplător poetul s-a considerat din antichitate un contemporan cu zeii sau chiar zeu, pentru că el creează prin cuvânt și expresii metaforice o lume – adevărata realitate. Poetul este de fapt un autor de geneză, un creator al ”facerii” unei lumi noi, desțelenite, prin cuvântul scris sau rostit. Poeții sunt creatori de ”geneze”, care schimbă treptat, la momentul ales, paradigmele lumii. Poetul este astfel un apostol zeificat al cuvântului, care zidește frumosul și adevărul prin emoție. Poetul caută absolutul. Pentru a construi frumosul și adevărul, pentru a vedea lucrurile de dincolo, poetul nu scrie pur și simplu poezia, ci o trăiește la modul absolut personificat și transfigurat prin metafore în idee. Poezia reprezintă ieșirea din imanent. Poetul depășește viziunea ”femeii gârbove” de a achiesa lumea la comun de la pântec în joc, ci ridică ochii spre transcendent. Poetul care trăiește poezia nu locuiește sau viețuiește în imanent, ci vibrează totalitar în transcendent, singurul loc, ca spațiu al singularității și originarității, unde poate să vadă cu adevărat și să cunoască, în peșterea cea mare a lumii, umbra luminoasă a ideilor platoniciene: Adevărul pur și simplu.
