Înainte de toate, propun câteva cugetări spre reflecţia cititorilor mei: “Jurnalismul este o catapultă enormă, pusă în mişcare de invidiile mărunte.” (Honoré de Balzac); “Jurnaliştii sunt oameni care se gândesc toată viaţa la profesia pe care ar fi trebuit s-o înveţe.” şi “Dacă nu citeşti ziarele, eşti neinformat; dacă le citeşti, eşti dezinformat.” (Mark Twain); “Jurnalismul constă în mare din a spune: «Lordul John a murit!» – unor oameni care nu au ştiut niciodată că Lordul John trăia.” (Gilbert Keith Chesterton); “Ziaristul este cineva a cărui funcţie este să explice altora lucruri pe care nici el însuşi nu le înţelege.” (Alfred Northcliffe); “Jurnalismul este literatură la repezeală.” (Matthew Arnold); “Nu există lege mai mare în jurnalism decât aceea de a spune adevărul şi de a înşela diavolul.” (Walter Lippmann); “Jurnalismul nu va fi niciodată silenţios: aceasta este cea mai mare virtute, dar şi cea mai mare slăbiciune a sa.” (Henry Anatole Grünwald); “Gazetăria este un gen bastard, produs al întâlnirii social-politicului cu literatura.” (Pamfil Şeicaru); “Nu mi-au plăcut jurnaliştii niciodată. În cărţile mele i-am lăsat pe toţi să moară.” (Agatha Christie); “Ziarul nu este numai o ştire, o telegramă, un articol de fond, un reportaj, numai politică şi informaţie. Ziarul este o stare sufletească.” (Tudor Arghezi); “Fereastra spre lume poate fi acoperită cu un ziar.” (Stanislaw Jerzy Lec).
Nu doar presei scrise, ci şi televiziunii i-au fost consacrate numeroase însemnări ironice printre care se află următoarele: “Televizorul este minunat. Îţi dă dureri de cap şi, îndată ce vine publicitatea, îţi spune ce tablete să iei.” (Bette Davis); “Televiziunea este unicul somnifer care se administrează prin ochi.” (Vittorio De Sica); “Găsesc televiziunea foarte educativă. De fiecare dată când cineva porneşte televizorul, mă duc în camera cealaltă şi citesc o carte.” (Groucho Marx); “Înainte erau execuţiile publice. Astăzi este televiziunea.” (Martin Scorsese); “Televiziunea este literatura analfabetului, cultura incultului, avuţia săracului, privilegiul neprivilegiatului, clubul exclusiv al maselor excluse.” (Lee Loevinger); “Urăsc televizorul. Îl urăsc precum alunele, dar nu mă pot opri să mănânc alune.” (Orson Welles); “Tatăl meu a urât radioul şiabia aştepta să se inventeze televiziunea ca să poată să o urască şi pe ea.” (Peter De Vries); “Este greu să realizezi un documentar care să fie profesional, când la fiecare 12 minute este întrerupt de 12 iepuri care cântă şi dansează într-o reclamă la hârtia igienică.” (Rodman Edward Serling).
Am adăugat – cum fac de obicei – câteva aforisme personale, apărute în cărţile publicate în perioada 2016-2018: “Orice copac acceptă să se sacrifice în numele literaturii şi al jurnalisticii, transformându-se în hârtie.”; “Este trist când un jurnalist se comportă ca un flaşnetar cu papagal.”; “Deşi orice ziar trăieşte doar o zi, unele dintre ştirile sale pot face Istorie.”; “Ziarul este ca o floare care se ofileşte a doua zi.”; “Toate ziarele conţin veşti, dar numai unele dintre ele sunt şi rămân vestite.”; “Orice ziar se scrie noaptea şi se citeşte ziua.”; “În decembrie ’89, pe mulţi Televiziunea i-a făcut oameni; oameni de stat… în fotolii.”; “Puterea televiziunii versus televiziunea puterii.”; “Mie unul, televiziunea nu mi-a modificat niciodată viziunea.”; “Ce păcat că unele televiziuni s-au transformat în televizuini!”.
Jurnalismul, în accepţiunea extinsă a termenului, nu mi-a fost străin încă de când eram copil, deşi nu aveam în familie antecedente în această privinţă: *am scris mici reportaje la revista copiilor şi la gazeta locală; *ca licean eram periodic invitat să fac diverse comentarii la staţia locală de radio-amplificare; *în anii studenţiei, am susţinut multă vreme pagina “Dialectica ideilor” din revista “Viaţa studenţească”; *după ’89, am colaborat la cotidianul “Nine O’clock” şi la săptămânalul “Meridian”, la anumite emisiuni ale Radiodifuziunii Române şi TVR Internaţional pe diverse teme de politică externă. După cum cred că se poate constata, nici astăzi senectutea nu a reuşit să îmi smulgă condeiul din mâna dreaptă.
Revenind la amintirile de la “Viaţa Studenţească”, atunci când mi s-a sugerat să scriu unele materiale pe teme externe, am devenit – spre onoarea mea – “coleg de pagină” cu renumitul nostru negociator Ştefan Andrei. Domnia Sa avea să reitereze aprecierile la adresa studentului de atunci cu prilejul ultimei întâlniri cu dânsul la locuinţa de lângă Snagov, doar cu câteva săptămâni înaintea plecării ireversibile la locul de veci în cimitirul din apropiere. Se cuvine să fac în acest context o menţiune: desemnarea mea ca reprezentant al României în Secretariatul de la Praga al Uniunii Internaţionale a Studenţilor şi menţinerea în postul respectiv pe o perioadă de aproape opt ani nu s-au datorat nici liderului UTC, I. Iliescu şi nici liderului UASCR, I.T. Ştefănescu (susţinătorii de atunci ai altor candidaturi), ci – în exclusivitate – distinsului artizan al diplomaţiei româneşti, înclinând să cred că acele demersuri au fost puternic influenţate de colaborarea mea la revista despre şi pentru studenţi.
În contextul articolului de faţă îl voi evoca pe Mihai Eminescu, dar nu în ipostaza de poet, ci de jurnalist nemulţumit de presa vremii, aflată în directă contradicţie cu propria viziune despre rolul cuvintelor tipărite în filele ziarelor. “Înăcrit de desconsiderări personale, de intervenţiile nedorite în retuşarea versurilor date spre publicare «Convorbirilor literare», de calculaţiile politice ale celor cinci întemeietori ai cercului de la Iaşi” (Augustin Z.N. Pop), Mihai Eminescu lansase aceste versuri vehemente, redate în limbajul original: “Tu, revistă ageamie, convorbiri mult lăudate,/O, tu, moară de palavre, ce lucrezi atât de harnic,/Contra oamenilor vrednici, al tău glas este zadarnic;/Asmuţind a tale javre, tu la capăt n-o vei scoate./Vent şi pleav-a ta ştiinţă, visul tău e o nălucă,/Rătăceşti pe pârtii veche, vrend să scoţi din rătăcire,/Dar încuit îţi este capul: «tonţii sunt meniţi din fire/Flori să poarte laureche, şarlatani de nas să-i ducă.».” Muncind din greu în redacţia gazetei bucureştene “Timpul”, Eminescu îi adresa tatălui său, care îl aştepta la Ipoteşti în primăvara anului 1881, o epistolă unde scria: “…negustorii de gogoşi şi de braşoave, adecă noi, gazetarii, suntem foarte ocupaţi. Aş dori din toată inima să vin acasă să vă văd, dac-aş găsi vreun om de încredere care să-mi ţie locul, căci negustoria asta, pe lângă că (probabil, o cacofonie conştient asumată – n.n.) n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi-două dugheana şi să mai iei lumea-n cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-şi bată capul ca să afle minciuni nouă.”.
Revenind la realitatea ultimelor decenii, să ne amintim de perioada evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 când aşa-numita Televiziune Liberă vehicula o sumedenie de pseudo-ştiri (e.g. “otrăvirea apei potabile din Bucureşti”; “prezenţa teroriştilor care trag din toate poziţiile”; “robinetele şi clanţele de aur masiv de la vila dictatorului” ş.a.). Multe ziare şi reviste încă mai răspândesc ştiri insuficient controlate sau fotografii trucate. Cred că zvonul – definit cu ironie de Tudor Muşatescu drept o “ştire în neştire” – nu are ce căuta în adevărata gazetărie. De asemenea, nu sunt de acord cu cei care – prin propriul comportament – au reînviat sintagma interbelică “Şantajul şi etajul!”, folosindu-şi condeiele ca instrumente de presiune în slujba unor dorinţe meschine; nu aceasta înseamnă adevărata libertate a presei!
Respectul pentru Adevăr reprezintă un element deontologic semnificativ pentru toţi cei aflaţi în presa de diferite genuri. Personal, admir pe comentatorii şi analiştii noştri, îndeosebi pe cei din domeniul politicii externe, care cântăresc fiecare cuvânt înainte de a-l rosti, sunt atenţi la nuanţe şi la corelaţii, evită judecăţile rigide şi concluziile nefundamentate.
În “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”/Articolul 19 se arată: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.”.
În fiecare an, la 3 mai se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Libertăţii Presei. Consider că ar fi bine ca aceasta să devină o sărbătoare cotidiană, gândindu-mă la faptul că – cel puţin în limba noastră strămoşească – între ziar şi zi există o salutară asociere semantică.
