În scrierea ”Răsăritul luncii”, apărută anul acesta la Editura ”Detectiv literar”, Ion Gh. Toma se destinuie încă de la început: ”Purtăm lunca în sufletul nostru ca pe o comoară”, trimiţând astfel cititorul către două adevăruri fundamentale: trebuie să descoperim comorile pe care le purtăm în suflet, iar comuniunea om-natură (redată şi de atâţia alţi autori, mai vechi sau mai noi) este un reper fundamental în acest proces de autocunoaştere şi descoperire aproape iniţiatică.
”Tu trăieşti frumoasă în veşnicie. Tu nu mori niciodată”, declamă, plin de emoţie, autorul, relevând încă o dată caracterul etern şi imaginea neprihănită a naturii, această oglindire a divinităţii pe Pământ.
Îmbinând pasajele descriptive cu rememorarea unor întâmplări din timpul războiului, în cuvinte calde, sincere, apropiate de suflet, Ion Gh. Toma invită cititorul să ia parte, alături de el, la experienţa unică de descoperire a trăirilor omeneşti sensibile, chiar şi în împrejurări nefavorabile, uneori cumplite.
Autorul evocă şi întâlnirea cu diferite personalităţi, printre care profesorul Ion Anghel, care, pe lângă studii asupra cromozomilor şi alte cercetări ştiinţifice, a devenit primul cercetător din lume care a realizat pepeni fără seminţe.
Dragostea faţă de natură, legăturile invizibile cu lunca natală reprezintă un laitmotiv în istorisirea vieţii tuturor celor ce au plecat de acolo, din Luciu.
Sunt evocate şi întâmplări aparent obişnuite, cum ar fi cea a reîntâlnirii dintre soţii Nicu şi Ica, dar toate acestea au un tâlc al lor, o taină în care reîntoarcerea la natură deţine un rol principal.
Pornind de la ideea că ”această luptă este cea mai frumoasă muncă, cu tine însuţi”, autorul dă exemplul berzei, care pe perioade lungi zboară aproape neîntrerupt şi, fireşte, prin analogie, ne dă de înţeles că şi omul, dacă se luptă cu sine însuşi, poate ajunge la fel de departe. Către azimut.
La fel şi rândunicile, despre care preotul Victor Muşătescu i-a spus că sunt păsări sfinte. Păsări al căror cântec l-a însoţit la mai multe evenimente fericite, inclusiv căsătoria.
Sunt relatate şi cazuri de viaţă cutremurătoare, în care cei implicaţi, ca nişte adevăraţi eroi, se depăşesc pe ei înşişi şi îşi fac cu prisosinţă datoria, atât în faţa semenilor, cât şi în cea a lui Dumnezeu.
”Oamenii care sunt îndrăgostiţi de luncă, Grădina Maicii Domnului, au sufletul curat”, scrie Ion Gh. Toma undeva.
Sau:
”Vocea iubirii de viaţă, de frumos, de trăire mă cuprinde, nu mă sufocă, dimpotrivă, îmi deschide toate resorturile sufleteşti, să iubesc, cât voi trăi, lunca. Pentru că ştiu că şi ea mă iubeşte”.
Fie prezentându-ne întâmplări din viaţă şi personaje pe care şi le rememorează cu plăcere, fie descriind cu har frumuseţile naturii şi în special ale luncii, autorul poartă cititorul printr-o lume fermecată şi atrăgătoare, a destăinuirilor şi a reveriei, iar descoperirea frumuseţii interioare şi a virtuţilor pornind de la originile din natură pare a fi principalul crez al autorului şi, totodată, cel dintâi mesaj pe care doreşte să-l transmită mai departe.
