Ionuț Țene
Consider că ar trebui schimbată paradigma istoriografică a înțelegerii răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784. Răscoala lui Horea a fost cheia de boltă a istoriei Transilvaniei românești, momentul astral, vorba lui Ștefan Zweig, al păstrării și apărării identității românilor „neuniți”, așa cum scriu documentele imperiale ale vremii. Răscoala lui Horea continuă pe un plan superior mișcarea religioasă de la 1760 condusă de Sofronie din Cioara sau de către Sfinții Năsăudeni, reprezentați emblematic de către Atanasie Todoran din Bichigiu. Istoricii români contemporani de la David Prodan, Ștefan Pascu la Nicolae Edroiu au surprins documentar excelent cauzele și evenimentele răscoalei lui Horea, dar spiritul epocii din perioada comunismului, teoriile materialiste de sorginte maxist-leniniste, nu permiteau analiza complexă şi intrarea în străfundurile spirituale ale mișcării țărănești de la 1784. David Prodan s-a lansat în monumentala sa lucrare „Răscoala lui Horea”, în evidențierea caracterului țărănesc și social al mișcării. Ștefan Pascu a marșat pe spiritul revoluționar al lui Horea, un fel de revoluție burgheză avant la letrre față de revoluția de la 1789. Istoricul era sub influența istoriografiei ceaușiste prin curentul protocronist, adică românii din Apuseni au făcut o revoluție de sorginte burgheză înainte de cea franceză. De aici s-a născut și ideea influenţei „iluministe” a lui Horea la Curtea de la Viena şi chiar apartenenţa sa la masoneria austriacă, lucru neadevărat, fiind doar o propagandă de compromitere a ţăranului român de către istoriografia nobiliară maghiară, că acesta a acţionat în colaborare cu mediile imperiale şi masonice de la Curtea lui Iosif al II-lea. Dincolo de interpretarea implementării dreptății sociale a răscoalei lui Horea subliniată de David Prodan sau a caracterul de eliberare națională și identitară accentuat de Ștefan Pascu, mai nou se pune de către istorici accentul pe caracterul religios creștin-ortodox al mișcării românilor din Munții Apuseni de la 1784. Recent a apărut o ipoteză, credibilă și subliniată de documente, a preotului bucureștean Marian Sava. Acesta susține că pe lângă sute de preoți ortodocși care au participat la răscoala lui Horea, chiar unul din liderii răscoalei, Cloșca, ar fi fost preot ortodox. Se știe că răsculații le cruțau viața nobililor maghiari, care acceptau să se boteze la religia ortodoxă, în ”legea românească”, astfel numeroși nobili scapă cu viață acceptând botezul. Cei care nu acceptau trecerea la ortodoxie erau uciși. Se știe că pe vremea lui Horea preoții ortodocși nu aveau drepturi și erau puși la sarcini iobăgești la fel ca iobagii români, față de preoții uniți recunocuți de stat și scutiți de obligații fiscale sau munci iobăgești. Conform istoricului Mircea Păcurariu, la răscoala de la 1784 au participat circa 160 de preoți ortodocși. Cei convertiți primeau o „țidulă” prin care erau confirmați a fi ortodocși: „Ăsta-i creștin bun”.
Într-un studiu publicat recent în ”Tribuna Învățământului” Pr. Marian Sava susține că Cloșca a fost preot:
”Există documente istorice clare, elocvente, din cel puțin trei surse diferite, independente, care ne descoperă calitatea (statutul ori vocația) lui Cloșca de preot. Apartenența la preoție a lui Cloșca a fost menționată de o publicație maghiară, la scurt timp după ce acesta a fost executat înaintea lui Horea. Mai precis: pe eșafod fiind doar o cruce orizontală în formă de X, Horea a fost silit să vadă supliciul și execuția lui Cloșca. În urma execuției amândurora, ziarul unguresc „A Magyar Hirmando” (Vestitorul Maghiar sau Știri maghiare – n.n.), din ziua de miercuri, 16 martie 1785, deci la șaptesprezece zile de la execuție, când memoria colectivă, populară, era proaspătă, scria: „Horia, principele imaginar și de neuitat al Daciei, care a vărsat mult sânge inocent, în ziua de 28 a lunii trecute a fost uns pentru îndelungata veșnicie la Alba Iulia. Pentru această sărbătoare princiară au trebuit să vină și să fie prezenți câte 2 sași și 4 români din fiecare localitate unde locuiesc români sau sași. Precum dovedește o relatare a unui martor ocular, pe când Horia și tovarășul său de tulburări Cloșca Ion Popa au fost duși la locul pedepsei lor de mii de ori meritate, Cloșca și-a pierdut întreaga sa vitejie de dinainte, lepădându-și cu totul înfățișarea omenească (care îl făcea asemănător unui om) în spaimele tremurătoare ale morții; Horea, în schimb, s-a dus fără a fi schimbat deloc, cu inima curajoasă, la locul desemnat ca punctul final al ceasului de chin al vieții sale. Aici Cloșca și-a sfârșit primul viața lui nemeritată în chinuri groaznice, el fiind zdrobit cu roata din tălpi până la vârful capului, iar Horea a sfârșit în chip mult mai milos, căci după o lovitură cu roata care i-a zdrobit femurul drept, a primit imediat lovitura de grație în piept, astfel încât, precum sufletu-i din trup, tot așa i s-au risipit atât furia, cât și aspirația la coroana maghiară din sufletul său. În sfârșit, ambilor răzvrătiți luându-li-se capul cu o secure, ei au fost tăiați în patru bucăți și trimiși astfel spre a fi expuși în acele locuri unde răscoala lor a pricinuit cele mai mari primejdii”. Constatăm că publicația menționată anterior conține o provocare: Cloșca Ion Popa. De ce ziarul „A Magyar Hirmando” numește pe cea de a doua căpetenie a răscoalei: Cloșca Ion Popa, dacă aceasta se numea Ion Oargă? Dacă în cazul „numelui” Cloșca se poate afirma că așa era el cunoscut, cu acest supranume, după cum și Vasile Ursu Nicula era cunoscut cu supranumele Horea, totuși rămâne întrebarea: de ce Popa? Oare nu cumva Ion Oargă era preot? După cum s-a putut constata mai sus, la vremea aceea, preoții erau numiți popa: Popa Ioanăș Căzan din Mesteacăn, popa Costan din Criscior, popa Hagi Crișănuț din Bistra, popa Nicolae Rațiu, care i-a spovedit și împărtășit cu Sfintele Taine înainte de execuție. În cazul în care Cloșca a fost preot, atunci am avea și explicația acestui supranume. Potrivit unei tradiții lui Ion Oargă i se spunea Cloșca întrucât ar fi fost un om gospodar și strângător. Această interpretare, însă, este nesatisfăcătoare.”
Autorul studiului Pr. Marian Sava completează ipoteza cu documente:
”Al doilea argument în susținerea tezei că Ion Oargă a fost preot îl constituie un portret al lui Cloșca, aflat în arhivele Ministerului Culturii din Spania, localitatea Simancas. Primul care a făcut referire la acest portret a fost avocatul și istoricul Nicolae Densușianu în „Raportul înaintat Academiei Române” în 1880. La fila 78 din lucrare, punctul 735, este descris un portret al lui Cloșca, color, în care „rebelul” este prezentat în haine preoțești: „Cloșca, figură completă, în costumu preoțescu și agîtându, la sânu o carte, iar în mâna drepta (e de fapt în mâna stângă – n.n.) unu bastonu cârligatu”. În 1922, un portret aproape identic este publicat în două variante, una color și alta alb-negru, de către Ioan C. Băcilă într-o lucrare ce a apărut la Sibiu. Portretul este descris la paginile 22 și 23 sub numerele 30 și 31. Descrierea este asemănătoare cu cea făcută de Nicolae Densușianu, indicându-se același fapt, anume că „rebelul” Cloșca este preot. În plus, explicația dată de autorul portretelor, aflată sub imagine, ne arată și confesiunea creștină pe care o reprezenta Cloșca și anume: „Closka, Sacerdot al ritului greco schismatic”, adică ortodox. Ceea ce este foarte important, în această scurtă prezentare, este anul în care a fost făcută gravura, și anume „cca. 1785”, iar numele gravorului este I. Mangot. Ioan C. Băcilă, la fila 23, punctul 31, unde este descrisă gravura alb negru, care îl reprezintă pe Cloșca în haine preoțești și care a fost făcută tot pe la 1785, ne indică și faptul că o imagine similară, color, se găsește și în Arhiva Muzeului Național din Pesta. Este posibil ca și Densușianu să fi văzut aceeași imagine, dar descrierea lui Densușianu este ceva mai reținută în detalii. Oricum, asemănarea dintre cele două prezentări (Densușianu-Băcilă), însoțite de imaginile oferite de Băcilă, este izbitoare, cu precizarea că descrierea făcută de Densușianu este în oglindă, față de ceea ce prezintă Băcilă. O mică deosebire există între cele două gravuri oferite de I. Băcilă – una color și una alb-negru – și ea constă în dimensiunile celor două imagini. Una are dimensiunea de 10,5 x 15cm și cealaltă de 12 x 15,5cm. Cu toate că I. Băcilă afirmă, la pagina 22, punctul 30, că imaginea cu Cloșca îmbrăcat în preot al „ritului creștin greco-schismatic” „este o fantezie” (ceea ce nu este exclus), totuși suntem datori să luăm în seamă câteva aspecte foarte importante ale documentelor anterior prezentate. În primul rând, jurnalul maghiar publică informația (Ion Cloșca Popa) la șaptesprezece zile de la execuție, perioadă de timp în care memoria colectivă este proaspătă, mai ales la un asemenea eveniment care zguduise un imperiu întreg, iar răsunetul răscoalei se propagase ca un fulger în toată Europa. În al doilea rând, denumirea de Ion Cloșca Popa apare prezentată într-un mod firesc în text, ceea ce ne indică faptul că era de notorietate această realitate, anume calitatea de preot a „rebelului”. În al treilea rând, gravurile executate, se pare de același meșter I. Mangot, sunt datate cca 1785, deci tot la scurt timp după execuția lor. Apoi, precizările făcute sub aceste gravuri, cu privire la calitatea de preot a lui Cloșca, sunt clare, fără dubii: „sacerdot al ritului greco-schismatic”. Faptul că Ion Oargă-Cloșca nu a fost prezentat până la Densușianu (și nici după aceea) ca fiind preot ortodox valah, este posibil să fie o maculare a imaginii sale din cauza impactului uriaș pe care l-a avut evenimentul în epocă[58]. Având în vedere cele de mai sus, nu poate fi exclusă posibilitatea ca „rebelul” Cloșca să fi fost preot ortodox. Probabil că alte cercetări mai aprofundate vor fi lămuritoare asupra acestor imagini inedite ale lui Cloșca, reproduse după o realitate posibilă, deloc de neglijat.”
Menționăm că, Pr. Marian Sava vine și cu o interpretare inedită privind acțiunea din 1907 a lui Ionel IC Brătianu:
”După aducerea în Țara Românească, în anul 1907, în mod incognito, de către Ion I. C. Brătianu a bisericuței de lemn din Albac și după înălțarea ei la Florica-Argeș, acesta și-a scris memoriile cu privire la acest eveniment în cartea sa: Din Țara Moților. Amintiri, în care afirmă că pentru a nu despărți amintirile privitoare la cei „care au fost uniți în credință și în luptă până la martiriu, părintele Piso din Brad, a dăruit bisericii lui Horea porțile împărătești de la biserica lui Cloșca din Cărpiniș și potirul de lemn de cireș de la biserica din Mesteacăn, unde jurase Crișan”. Constatăm că Brătianu mărturisește nu numai lupta pentru drepturi a celor trei pentru neam, ci și lupta acestora în „unitate de credință” până la martiriu. Dar pe lângă această mărturisire e faptul că Brătianu scrie despre „biserica lui Cloșca din Cărpiniș”. Oare ce înseamnă „biserica lui Cloșca din Cărpiniș”? Dacă în cazul lui Crișan, Brătianu e lămuritor, menționând „biserica din Mesteacăn”, în cazul lui Cloșca nu e la fel de limpede. Clar ar fi fost dacă Brătianu ar fi scris: „biserica din Cărpiniș, satul lui Cloșca” sau „biserica din satul lui Cloșca”. Un posibil răspuns ar fi acela că și Cloșca a construit o biserică, după cum a făcut și Horea: biserica lui Horea și biserica lui Cloșca. Dar despre Horea se știe că a fost dulgher; există inscripții cu „semnătura” lui Horea, care sunt încrustate în bârnele de lemn ale caselor și ale bisericilor construite de el, pe când cu privire la Cloșca nu există astfel de date. Așadar, „biserica lui Cloșca din Cărpiniș” era biserica unde slujea el în calitate de „popă”, iar Brătianu a cunoscut faptul că Ion Oargă, zis Cloșca, a fost preot.”
Liderul răsculaților, Cloșca a fost un element luminat al ţăranilor români din Ardeal, care şi-a sacrificat viaţa pentru renaşterea politică, economică, culturală şi, în primul rând, religioasă, de factură creştin-ortodoxă, a neamului său. Ipoteza preotului Marian Sava, că unul dintre liderii răscoalei, Cloșca, ar fi fost preot este tot mai credibilă în contextual interpretării răscoalei de la 1784 ca o resurecție pentru libertate socială, națională și religioasă a românilor.
