Un film în egală măsură de mister şi psihologic, în care predomină cadrele lungi, ameţitoare, una dintre realizările notabile ale lui Lynch, beneficiind şi de o coloană sonoră excelentă
Un bărbat şi o femeie, într-o cameră de hotel, şi o atmosferă tenebroasă, pe un fundal sonor plin de mister, aşa cum doar David Lynch ştie să facă.
Însă este doar începutul…
…Am încercat de mai multe ori să-mi explic prezenţa personajelor cu cap de iepure, în scena următoare (vor reveni, pe parcurs), şi nu mi-am dat, până în prezent, alt răspuns decât că regizorul american face şi aici ceea ce ştie mai bine: se joacă cu spectatorul, pătrunde în mintea lui, folosindu-se de un întreg arsenal de elemente suprarealiste sau de înşiruiri care sfidează logica. Putea fi, e drept, o secvenţă dintr-un film văzut la video, dar sensul rămâne incert. (Secvenţelor din filmul original, după care se făcea remake-ul, le-am înţeles rostul, dar acestea par cumva desprinse din context).
Numai că o face într-un mod aparte, inconfundabil, iar la final îţi vei da, probabil, seama că ai avut în mână toate piesele unui puzzle, chiar dacă nu eşti sigur că vei descifra întregul.
”Un băieţel a ieşit să se joace… Când a deschis uşa, a văzut lumea. Când trecea pragul, a produs o reflexie. Răul a fost născut şi l-a urmat pe băiat”, sunt cuvintele pe care noua vecină a unei actriţe (Nikki Grace, interpretată strălucit de Laura Dern) i le adresează acesteia, în timp ce consuma o cafea.
Este o replică cu un înţeles subtil, profund, mai ales dacă luăm în calcul evenimentele care vor urma.
Eu le-aş interpreta astfel: când venim pe lume, nu ştim nimic. Odată cu intrarea în această lume, începe anevoiosul proces al cunoaşterii – a lumii, dar mai ales a cunoaşterii sinelui. Inevitabil, nu ne putem sustrage fatalităţii de a fi disputaţi de bine şi de rău, şi de a afla tot mai multe pe parcurs, şi astfel începe un joc teribil la capătul căruia se pot afla fie mântuirea, fie pierzania.
Iar întrebarea vecinei dacă este vreo crimă în filmul în care juca actriţa atinge temele clarviziunii şi predestinării, care vor mai apărea pe parcurs. Acea persoană nu avea de unde să ştie, şi totuşi ştia…
Primirea oficială a rolului o face pe actrița aspirantă să exulte, însă la fel de bine, după cum se va vedea ulterior, poate fi momentul pactului cu diavolul…
Devon Berk (interpretat de Justin Theroux) poate să depună mărturie…
De la peliculă de mister la subtilă satiră a lumii filmului
Pe lângă conotaţiile vizibile de film de mister, Inland Empire are la un moment dat câteva secvenţe în care se dovedeşte a fi şi o satiră, parodiind multe dialoguri şi clişee din lumea filmului, în special cel hollywoodian (în timpul emisiunii televizate).
Procedeul de a reda ”film în film”, relativ rar, dar cu atât mai atrăgător când este făcut de un maestru, va prilejui spectatorului şi o întâlnire cu un Jeremy Irons într-o formă de zile mari. Actorul britanic, ca şi în alte roluri, intră total în personaj.
Kingsley (Jeremy Irons) va face cunoscut că filmul este un remake al unei pelicule neterminate (protagoniştii fiind ucişi), fapt ascuns intenţionat de producători. Şi, de aici, complicaţiile, mai ales în planul nevăzut al lucrurilor.
Treptat, ca într-un joc mortal, blestemul filmului precedent se va transmite şi la cel prezent, asupra actorilor care vor fi cuprinşi de o vrajă nevăzută. Intriga, trădarea, gelozia şi crima vor fi principalele ingrediente.
Lynch nu se grăbeşte, îşi construieşte cu migală cadrul acţiunii, gradează treptat tensiunea care se acumulează până când, la un moment dat, va atinge ”punctul de fierbere”.
Este un film în egală măsură de mister şi psihologic, interiorul personajelor e foarte important. Confuzia le va cuprinde pe măsură ce vor fi împinse înainte în acţiunile lor de o forţă pe care nu o vor putea controla.
Film bizar, aproape hipnotic, plin de simboluri și cadre care se întrepătrund
Pe parcursul filmărilor (acel ”film în film” de care aminteam), spectatorul va şti ce este ficţiune şi ce este realitate, numai că, încet-încet, planurile se vor întrepătrunde, iar ”magia” de pe scenă va pătrunde şi în viaţa reală.
Cadrele sunt lungi, ameţitoare, dătătoare de fiori. À la Lynch…
Axat în prima parte mai mult pe replici, cam pe la jumătate simbolistica va juca un rol important, lăsând loc interpretărilor.
Am totuşi părerea că filmul ar fi putut fi comprimat, şi nu din cauză că vizionarea durează trei ore, ci pentru că unele scene care apar mai ales după pragul de două ore sunt fie repetitive, fie relativ superflue.
Este însă un neajuns neglijabil pentru un film realmente de calitate, însă recomandat doar celor amatori de bizar şi care se pot adapta stilului sofisticat al lui Lynch.
În final, sunt mai multe scene excelent realizate, care te pun pe gânduri. Între ele, întâlnirea, după o lungă aşteptare, între spectatoare şi actriţă, văzută ca o eliberare aproape cosmică. Ca un flux de lumină.
Este unul dintre filmele lui Lynch pe care le-aş recomanda oricui vrea să ia contact cu opera celebrului cineast american. Din punctul meu de vedere, se situează peste Lost Highway şi Blue Velvet.
