Dr. Dan Mihai Bârliba
Urmând un procedeu cu care cred că cititorii mei s-au obişnuit, am răsfoit cărţile de aforisme publicate în perioada 2016-2017, găsind unele legate de tema acestui articol: “Măcinată de singurătate, cafeaua abia aşteaptă să intre în vorbă la mesele cafenelelor.”; “În cafenelele şi saloanele europene s-a predat, de-a lungul anilor, multă Retorică.”; “Orice cafea ar trebui savurată pe îndelete, deci cuvânt cu cuvânt.”.
Există multe eseuri şi studii ştiinţifice despre o instituţie sui-generis care a caracterizat ultimele două veacuri şi continuă să se manifeste în diferite zone ale globului. Potrivit mai multor autori, a existat o adevărată triadă istorică alcătuită din saloanele franceze, societăţile germane şi cafenelele engleze unde s-au dezvoltat criticismul literar şi, mai târziu, criticismul politic. În acele localuri, participanţii se obişnuiseră să dezbată, să converseze, să lanseze scenarii şi idei noi, să susţină ori să combată anumite teorii. De regulă, în cafenele, intelectualii se întâlneau cu aristocraţii, abordând împreună teme politice, dincolo de cele de natură literară sau artistică.
Potrivit unor istorici, “Revoluţia de la 1848” ar fi început în cafenelele vieneze unde se susţinea cu fermitate libertatea cuvântului. La Paris, cafeneaua începuse să se substituie străzii. De fapt, se putea vorbi de “două Capitale ale Franţei”: * una a studenţilor boemi şi a foştilor comunarzi care îşi regăseau propriile opinii militante în bistrouri şi bodegi de cartier, ceea ce îl făcuse pe romancierul Honoré de Balzac să lanseze aforismul: “Cârciuma este parlamentul poporului”; * alta a aristocraţilor asociaţi cu oameni de cultură şi cu politicieni în saloane şi cafenele de rang înalt, frecventate cu strictă regularitate, determinându-l pe un alt scriitor francez, Georges Courteline să declare: “Mai uşor îţi schimbi religia decât cafeneaua”. În secolul trecut, rolul politico-retoric al saloanelor şi cafenelelor europene a continuat să se afirme, mai ales în perioada premergătoare apariţiei nazismului şi declanşării celui de-al “Doilea Război Mondial”.
Literatura de specialitate menţionează printre altele: “Roman Café” şi “Café Grössenwahn” din Berlin; “Dôme” şi “Café Flore” din Paris; “Continental” şi “Argo” din Praga; “Odeon” din Zürich; “Abbrazia” din Budapesta ş.a. În eseul lui George Steiner, “O anumită idee despre Europa” se arată: “Cafenelele alcătuiesc Europa… Desenaţi harta cafenelelor şi veţi obţine unul dintre jaloanele esenţiale ale noţiunii de Europa.” Sunt citate: la Nord – cafenelele din Copenhaga prin faţa cărora adesea trecea filosoful Søren Kirkegaard în promenadele sale meditative; la Sud – cafenelele modeste, dar vestite din Palermo; la Est – cafenelele Odesei de la malul Mării Negre; la Vest – cafenelele Lisabonei, care erau frecventate de poetul Fernando Pessoa şi de numeroşi artişti.
Îmi permit o paranteză de ordin geografic, afirmând că am avut multe prilejuri de a intra şi în diverse cafenele de pe alte continente, la: Havana/Cuba; Beirut/Liban; Riad/Arabia Saudită; Casablanca/Maroc; Cairo/Egipt; Nairobi/Kenya; Kingston/Jamaica; Ciudad de Mexico/Mexic; Aden/Yemen; Manama/Bahrain; Dakar/Senegal; Kuwait City/Kuwait; Muscat/Oman; New Delhi/India; Colombo/Sri Lanka; Manila/Filipine. Am rămas, de fiecare dată, impresionat de ţesătura de dialoguri în surdină şi de exteriorizările sonore care ţineau în mod firesc de registrul sentimental şi comportamental al fiecărei naţiuni cunoscute atunci în mod direct, nu doar din cărţi şi prospecte turistice.
Meleagurile autohtone s-au racordat – începând cu veacul al XIX-lea şi continuând cu cel trecut – la această modă europeană, valorificată în plan literar, artistic, politic şi retoric pe fondul obiceiurilor balcanice ale taifasului şi sporovăielii. Se consideră, în zona istoricilor autohtoni, că prima cafenea bucureşteană ar fi fost deschisă încă în anul 1667, lângă “Biserica Doamnei” pe un teren aparţinând “Mănăstirii Cotroceni” de către un aşa-numit “seimen” (soldat din corpul de infanterişti mercenari, folosiţi pentru paza “Curţii Domneşti”). Extinderea acestor forme de desfătare şi, totodată, de discutare s-a realizat în timpul aplicării “Regulamentului Organic” (1832-1856). Cartea lui Mircea Constantinescu, intitulată “Cum îndemult Bucureştii petreceau” cuprinde numeroase episoade din viaţa cafenelelor. Bucureştenii aveau “refugii” agreabile la: “Imperial”; “Café de Paris”; Terasele “Fialkowski” şi “Oteteleşanu”; “Café de la Paix”; “Corso”; “Kübler”; “La Pesta”; “Cafeneaua lui Briol”; “Bodega lui Dragomir”. Printre clienţii permanenţi se aflau: Alexandru Macedonski; Liviu Rebreanu; Camil Petrescu; Eugen Lovinescu; Mihail Sadoveanu; Eugen Jebeleanu; Mihail Sorbul; Şerban Cioculescu; Tudor Muşatescu; Ion Minulescu; Cincinat Pavelescu; Păstorel Teodoreanu; Oscar Lemnaru; Alexandru Cazaban; Nicolae Carandino ş.a.
În materie de cafenele, “Capşa” de pe Calea Victoriei deţinea recordul de notorietate şi de longevitate. Acolo veneau deopotrivă renumiţi oameni de cultură, dar şi cunoscuţi latifundiari care “îşi petreceau viaţa între conacul moşiei, Capşa şi Nissa.” după cum scria autorul citat mai devreme. Intrase în mentalul bucureştean următoarea epigramă a lui Nicolae Crevedia: “La Capşa unde vin toţi seniorii,/Local cu două mari despărţituri,/Într-una se mănâncă prăjituri/Şi-ntr-alta se mănâncă scritorii!” În acelaşi timp, la “Capşa” se făcea o intensă retorică sui-generis, alcătuită din dulci complimente, salutări protocolare, dar şi din dueluri verbale, calambururi spumoase ori răstălmăciri ingenioase. Dintre numeroasele momente găzduite de renumita cafenea, prezint doar două, folosind ca sursă de informaţie cartea menţionată: * Atunci când Alexandru Cazaban i se adresa lui Şerban Cioculescu prin cuvintele: “Eu, însă, nu scriu, ca unii, numai pentru «şer-bani».”, venea replica acestuia: “În schimb, eu nu scriu, ca alţii, numai «cazabanalităţi».”. * Aflând că scriitorul Al. Cazaban primise o casă şi un premiu literar, colegul de breaslă, Mihail Sorbul nu a ezitat să comenteze: “Eşti un tip foarte norocos; până şi numele ţi-o spune: ieri casa, iar astăzi ban!”. Iată ce scriau gazetele bucureştene în august-septembrie 1936 când circula zvonul închiderii vestitului local: “Cafeneaua «Capşa», uzina de vise, dispare. «Capşa» a fost un birou de informaţii politice, literare, artistice şi moderne. Este o istorie, o cronică şi o pasiune.”
Citind cu zâmbetul pe buze cartea lui Ion Minulescu, intitulată “Corigent la limba română” (1929), mi-am notat un fragment pe care îl redau în acest articol: “La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneaua «Vachette». La Bucureşti, se adună la cafeneaua «Kübler». În genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alţii şi atâta tot. De obicei, discuţiile astea ţin de dimineaţă până seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta şi câteodată continuă chiar zile întregi, fără niciun rezultat propriu-zis. Verdictul judecăţii lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sunt foarte exigenţi. La Paris, ca şi la Bucureşti, de îndată ce se strâng doi-trei în jurul unei mese, se constituie într-un fel de «Curte Supremă» care condamnă fără milă aproape întreaga activitate omenească. Noroc, însă, că omnipotenţa lor nu merge decât până la pedeapsa cu moartea. Altminteri, populaţia planetei noastre ar fi diminuată în mod simţitor. N-ar mai rămâne pe lume decât intelectualii de la cafenea. Mărturisesc, totuşi, că pe intelectualii din Bucureşti îi prefer intelectualilor români de la Paris.”
Închei, afirmând că arta retoricii a beneficiat din plin – la noi, în Europa şi pe alte continente – de spaţiile generoase ale cafenelelor şi cred că aceste realităţi ar trebui să se menţină, valorificând într-o manieră informală cotidiană resursele plăcerii de a întreţine conversaţii şi a schimba păreri de tot felul, fără a muta munţii din loc.
