Prof. univ. dr. Mircea Coşea
Oricine merge prin București nu poate să nu observe pregătirile pe care primăriile le fac pentru război. De la Calea Victoriei până pe la Bulevardul Vasile Milea se construiesc adevărate linii de apărare antitanc inspirate de celebrele linii Siegfried și Maginot. Se plantează la iuțeală pe marginea trotuarelor piloni groși de beton pe care niciun tanc T-90 rusesc ultramodern nu-i va putea trece.
Mai glumim și noi. Nici vorbă de linii de apărare antitanc. De fapt, sunt linii de apărare antimașină, căci primarii bucureșteni se pregătesc de luptă cu mașinile bucureștenilor, nu cu tancurile rușilor. Este o ofensivă împotriva practicii semi-parcării pe trotuar a mașinilor, ceea ce ar fi o intenție bună în condițiile în care acest fel de parcare incomodează atât traficul auto, cât și circulația pietonilor.
Dar, așa după cum se știe, și drumul spre iad este presărat cu bune intenții, căci plantarea pilonilor de granit a creat un iad pentru bucureșteni. Primăriile trebuiau să realizeze că pentru bucureșteni parcarea era deja un iad pe care nu ar fi trebuit să-l accentueze, ci să-l atenueze.
Se vede din ce în ce mai clar că, pentru primării, bucureșteanul automobilist este un dușman pe care trebuie să-l ataci în permanență, nicidecum să-l ajuți în efortul său permanent de a circula într-un oraș nereglementat corect cu semafoare, plin de stâlpi și baraje, cu gropi și săpături devenite obiect permanent de lucru al unor Dorei de la o mulțime de firme de apă, canal, asfaltări și chiar al șantierelor arheologice la care se mai adaugă mii de camioane și dube de aprovizionare.
Probabil, primăriile se întreabă: ce mai caută și mașinile astea mici în trafic!? De ce atâția bucureșteni umblă cu mașina și nu cu trotineta electrică sau pe jos? De ce și-au luat mașini? Nu puteau să rămână pietoni?
Cred că primarii ar trebui să știe că, în secolul XXI, mașina nu mai este un lux, o fiță sau o ambiție chiar și a cetățeanului bucureștean și că, în proporție covârșitoare, mașina a devenit un mijloc de producție fără de care mulți nu ar putea munci și supraviețui. Locul de muncă s-a depărtat tot mai mult de domiciliu, iar unii angajatori chiar pun condiția ca angajatul să aibă autoturism propriu pentru deplasări de serviciu.
Primăriile ar mai trebui să știe că orice măsură restrictivă cere o alternativă. Astfel, dacă reduci parcarea pe stradă trebuie să oferi parcare în alt loc, adică trebuie să te preocupe construcția de parcări supraetajate din prefabricate (așa cum se întâmplă în alte țări) în orice loc disponibil. Deocamdată, primăriile consumă fonduri enorme pentru construcția pe spațiile virane a unor așa-zise locuri de joacă, dar neutilizate de copii deoarece sunt fie închise din cauza ” timpului nefavorabil” sau pentru protejarea puietului de pomi ”până se prinde”.
Primarii ar mai trebui să înțeleagă că parcările publice stradale ar trebui să contribuie în primul rând la fluidizarea traficului, și nu la alimentarea abuzivă a bugetelor primăriilor. Aceste parcări au devenit prohibitive pentru bucureșteanul de rând, care trebuie să dea pentru o oră de parcare cât dă pe două pâini.
Liniile de piloni de beton pe care primăriile le plantează aduc noi greutăți în viața bucureștenilor, atâta timp cât nu se rezolvă adevărata problemă a construcției locurilor de parcare, a fluidizării și modernizării transportului în comun, a reducerii tarifelor în parcările stradale, ca și a definitivării lucrărilor la noile linii de metrou.
S-ar putea ca primăriile să știe tot ceea ce am spus mai sus, dar poate că cineva avea niște piloni de beton și nu știa cui să-i vândă. Poate și-a găsit clienții. Cine știe?
