Dr. Dan Mihai Bârliba
În Capitala Italiei, Roma am ajuns în proximitatea Forului Roman, la “Columna lui Traian”, înaltă de aproape 40 de metri ca o “verticală de marmură a istoriei” cuprinzând numeroase aspecte din războaiele daco-romane, purtate în anii 101-102 şi 105-106; basorelieful sculptat în formă de spirală conţine 124 de scene şi peste 2500 de figuri. Strămoşii noştri sunt înfăţişaţi în multe ipostaze: confruntările cu armata romană ca, de exemplu, lupta de la Tapae; pacea din anul 102; podul de la Drobeta, construit de Apollodor din Damasc; împărţirea rezervelor de apă între dacii refugiaţi în munţi; capturarea, de către romani, a tezaurelor dacice; luarea prizonierilor şi aducerea lor în Forul de la Roma unde sunt prezentaţi Împăratului Traian. De asemenea, apar numeroase elemente vestimentare (din care nu lipsesc cuşmele), obiecte de harnaşament, steaguri de luptă, arme şi diverse dispozitive de apărare, fortificaţii contra trupelor romane. Regele Decebal este prezentat în mai multe situaţii cum ar fi: angajarea sa directă în luptele cu romanii; poziţia demnă, rămânând în picioare în timp ce câţiva daci îngenunchează în faţa lui Traian; sinuciderea cu sabia încovoiată, îndreptată spre gât în momentul când unii soldaţi romani aflaţi pe cai îl înconjuraseră, pregătindu-se să îl prindă viu.
Documentându-mă înaintea vizitării grandiosului monument, aflasem un fapt semnificativ pentru mentalul nostru colectiv şi, în consecinţă, am considerat că merită să fie evocat în contextul acestui articol. În ianuarie 1896 un ţăran din satul Cârţişoara, judeţul Sibiu, pe nume Gheorghe Cârţan (cunoscut ca Badea Cârţan) a plecat pe jos în straiele lui populare timp de o lună şi jumătate la Viena şi, mai departe, până la Roma unde a ajuns în plină noapte la “Columna lui Traian”; neavând unde să se odihnească, s-a aşezat pe trotuarul de la baza monumentului, dormind acolo până dimineaţă când l-au văzut mulţi locuitori curioşi. Gazetele tipărite în acea zi publicau o ştire de senzaţie potrivit căreia “un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci.”, alături de unele fotografii şi interviuri cu vrednicul urmaş al strămoşilor noştri.
Am ajuns într-o zi de vară în Piazza “Beniamino Gigli” nr. 1 unde se află “Teatro dell’Opera”, inaugurat în anul 1880 sub denumirea “Teatro Costanzi”. Este un loc legat de renumita noastră soprană Hariclea Darclée. Pe reţelele electronice de informare am identificat afişul premierei operei “Tosca” a lui Giacomo Puccini, care a avut loc la 14 ianuarie 1900 la acel teatru; afişul conţine imaginile celor două personaje centrale (cântăreaţa şi pictorul), însoţite de acest text: “Tosca. Libretto di V. Sardou – L. Illica – G. Giacosa. Musica di G. Puccini. G. Ricordi & C-Editori”. Am mai aflat câteva detalii relevante despre premiera acelei opere: având ca subiect o poveste despre Roma, s-a decis ca premiera să aibă loc în Cetatea Eternă; distribuţia principală a fost următoarea: celebra cântăreaţă Floria Tosca – soprana Hariclea Darclée; pictorul Mario Cavaradossi – tenorul Emilio de Marchi; şeful poliţiei, Baronul Scarpia – baritonul Eugenio Giraldoni. Cronicarii vremii au consemnat faptul că – după aria “Vissi d’arte” interpretată de soprana noastră – publicul a început să aplaude în picioare; atunci şi acolo românca Darclée cucerise Roma! Din nefericire, vocea ei de aur nu s-a păstrat pentru posteritate; Darclée înregistrase pentru Casa de Discuri “Fonotipia” câteva arii din opera lui Puccini, dar matriţele acelor imprimări au fost distruse la Milano, în timpul bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial, iar discurile primelor tiraje realizate în anul 1903 nu au fost niciodată recuperate.
Tot la Roma, în Piazza “José de San Martin” se află “Accademia di Romania” – o înfăptuire a dorinţei comune a lui Vasile Pârvan, Duiliu Zamfirescu şi Nicolae Iorga de a se înfiinţa o Şcoală Românească în Capitala Italiei, destinată perfecţionării absolvenţilor unor universităţi autohtone în domenii ca ştiinţele umaniste, arhitectura şi artele plastice. La presiunile făcute de savantul N. Iorga, după încheierea Primului Război Mondial, proiectul a fost aprobat de autorităţile române şi s-au întreprins demersuri finalizate cu concesionarea, de către Primăria Romei, a unui teren cu o suprafaţă de 50 de mii de metri pătraţi în Valle Giulia, o zonă centrală a oraşului. În ianuarie 1928, în prezenţa lui Nicolae Titulescu, s-a pus piatra de temelie a actualului edificiu construit după planurile arhitectului Petre Antonescu şi finanţat integral de “Banca Naţională a României”, inaugurarea având loc peste o jumătate de deceniu, în ianuarie 1933. Pe frontispiciul clădirii au fost gravate următoarele cuvinte în limba latină: “Populus daco-romanus hanc sedem in Urbe Aeterna litteris et artibus faciendam curavit.” (Poporul daco-roman a construit acest lăcaş în Cetatea Eternă în folosul literelor şi artelor). În curtea clădirii se află statuia lui Traian şi bustul lui Decebal, ambele fiind opere ale unor sculptori români. Am avut plăcerea ca în vizita efectuată în vara anului 1997 să îl întâlnesc pe prietenul meu, profesorul de romanistică Marian Papahagi care era, în acea perioadă, director al prestigioasei instituţii.
Prezenţa la Milano în vara anului 1996 mi-a oferit prilejul de a vizita “Bibliotheca Ambrosiana” din Piazza “Pio XI”, înfiinţată în anul 1607 de Cardinalul Federico Borromeo. Acolo am putut admira statuia eruditului moldovean Dimitrie Cantemir, amplasată între monumentele lui Dante Alighieri şi William Shakespeare; această operă, care fusese comandată de UNESCO în anul 1975, aparţine renumitului sculptor român Ion Irimescu.
Cu prilejul unei misiuni pe linie de tineret la Florenţa, am ajuns pe strada Leonardo da Vinci nr. 28 unde mi-a atras atenţia textul în limba italiană, gravat pe o placă memorială de marmură: “La Principessa Elena Koltzoff Massalski Ghika, 1828-1888”, urmat de cuvintele: “Albanese d’origine, rumena di nascita, fiorentina di elezione, nobilitò e glorificò se stessa, per eccelse virtù d’anima e d’ingegno nel nome europeo di Dora d’Istria.” (Albaneză de origine, româncă prin naştere, florentină prin adopţie, s-a înnobilat şi s-a glorificat, prin virtuţile alese de suflet şi talent, sub numele european de Dora d’Istria.). Pe placa instalată de Primăria Florenţei în anul 1915 se menţionează că în acea clădire Dora a trăit trei decenii până a plecat pe lumea cealaltă. Documentându-mă ulterior, am aflat că Dora d’Istria (fosta Elena Ghica) avusese un prestigiu intelectual similar celui de care se bucura scriitoarea franceză George Sand, fiind apreciată atât prin numeroasele sale creaţii literare, cât şi prin acţiunile de susţinere a mişcărilor feministe din spaţiul est-european. Potrivit unor supoziţii rezonabile, pseudonimul “Dora d’Istria” ar proveni de la cuvântul românesc “Dor” asociat denumirii tracice a fluviului Dunărea, “Istros”. Se poate afirma cu îndreptăţire că – alături de Martha Bibescu, Ana Brâncoveanu, Contesă de Noailles şi Elena Văcărescu – Dora d’Istria străluceşte în salba prinţeselor române care au fermecat întreaga Europă prin cultura şi creaţia lor.
