România – dincolo de frontiere (VI)

Dr. Dan Mihai Bârliba

În spaţioasa curte a Catedralei “Sfântul Vit” din Praga, Cehia am putut admira o statuie a Sfântului Gheorghe, realizată în anul 1373 de doi meşteri de etnie săsească, Martin şi Georg, fiii pictorului Nikolaus din Cluj, la comanda Regelui Bohemiei, Karl al IV-lea. Parţial restaurată după incendiul din anul 1562 care afectase întregul “Castel Regal”, statuia îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe care ucide balaurul acoperit cu solzi asemănători zalelor de pe armura sa. Pe soclu sunt înscrise câteva cuvinte în limba latină ce pot fi traduse astfel: “Anul Domnului 1373. Această operă îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe şi este de Martin şi Georg de Clussenberch (Cluj în dialectul săsesc – n.n.) făcută.”. Opera meşterilor transilvani este considerată ca fiind prima lucrare de sculptură ecvestră din bronz, amplasată într-un for public medieval.

Legat de superbul oraş de pe malurile Vltavei, în care am locuit o perioadă de peste opt ani, fiind Secretar al “Uniunii Internaţionale a Studenţilor”, voi relata în continuare două fapte mai puţin cunoscute în mediul românesc.

- Publicitate -

Primo. Cu prilejul vizitei făcute la Praga în perioada 23 februarie – 14 martie 1601 de Voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul la invitaţia Împăratului Rudolf al II-lea, Aegidius Sadeler (1570-1629), pictor, gravor și cartograf flamand la Curtea Imperială de la “Castelul Praghez” (Pražský Hrad) a realizat o gravură a domnitorului muntean. În jurul portretului sunt inscripţionate următoarele cuvinte în limba latină: “Michael Waivoda Walachiae Transalpinae” (Mihai, Voievodul Valahiei Transalpine). Mihai Viteazul este înfăţişat într-o mantie albă şi cu o căciulă din blană de samur (gugiuman), împodobită cu pene de cocor, ornamentate cu pietre scumpe (surguci). Potrivit datelor oferite de Constantin C. Giurăscu în cartea “Istoria românilor” – după aproape două veacuri şi jumătate în care nu s-a ştiut nimic despre portretul lui Mihai Viteazul – această lucrare a fost descoperită în anul 1847 în Cabinetul de stampe al “Bibliotecii Regale” din Paris, de către tinerii Nicolae Bălcescu şi Alexandru G. Golescu, aflaţi în Capitala Franţei înaintea Revoluţiei de la 1848; din fericire, ei au comandat mai multe copii ale portretului consacrat ulterior în istoriografia românească. Lui Nicolae Bălcescu îi aparţine aserţiunea explicativă, publicată în “Magazin istoric pentru Dacia” (nr. IV, 1847): “Fizionomia principelui respunde întocmai închipuirii celloru ce au studiatu caracterulu acestui bărbatu extraordinariu.” (am păstrat scrierea originală – n.n.).

Secundo. În cursul anului 1869 tânărul Mihai Eminescu, venit la Praga cu intenţia de a studia la “Universitatea Carolină”, a mers la atelierul din “Piaţa Václav” (Václavské Náměstí) al fotografului Jan Tomas pentru a face câteva poze necesare la întocmirea dosarului de înscriere. Dorinţa lui Eminescu nu s-a înfăptuit şi, în consecinţă, acesta s-a orientat către “Universitatea din Viena” unde a studiat în anii următori. Mai târziu, una dintre pozele pragheze a fost parţial retuşată într-un atelier ieşean şi aplicată pe un format de carte poştală împreună cu câteva cuvinte: “M. Eminescu de 19 ani, Bernhard Brand, Jassy”. Augustin Z.N. Pop, biograful lui Mihai Eminescu, descria astfel acea fotografie care avea să devină cea mai răspândită, fiind introdusă, decenii de-a rândul, în numeroasele volume semnate de marele nostru scriitor: “frunte luminoasă; obraji unduind într-un zâmbet romantic; buze senzuale; ras; privire cutezătoare; părul terminat schubertian, sugerând pe rapsodul iubirii veşnic tinere şi pe luptătorul pe tărâmul claselor sociale”.

Ne-a impresionat foarte mult pe mine şi pe soţia mea Maria Cornelia care îşi făcea în anii ’70 Doctoratul în Filosofie la “Academia de Ştiinţe a Cehoslovaciei” că la străvechea “Universitate Carolină” din Praga studierea limbii române avea o îndelungată tradiţie inaugurată la “Catedra de limbi romanice” încă în 1882 de către profesorul ceh de filologie Jan Urban Jarnik; în anul 1950 lua fiinţă “Secţia de limbă şi literatură română” în cadrul “Facultăţii de Litere”, iar în anul următor îşi începea activitatea “Lectoratul de limbă română” pe care l-am vizitat.

Am mers în perioada de şedere în Capitala cehoslovacă, împreună cu soţia şi cu fiul nostru cel mare, născut la Praga, în renumita staţiune balneară Karlovy Vary (fostă Karlsbad), aflând anterior – de la unii istorici cehi cu care ţineam legătura – faptul că acolo ajunseseră, la începutul veacului trecut, anumiţi oameni de cultură din România; nu demult informaţiile primite în anii ’70 s-au confirmat prin consultarea unor surse publice. Mă refer la o fotografie în care, sub cinci pălării elegante, în ton cu moda vremii, sunt George Coşbuc, doamna Elena Vaida, avocatul Demetriu Ciută, Alexandru Vaida-Voievod şi Ion Luca Caragiale pe terasa “Café Kaiserpark” din Karlsbad într-o zi a lunii iunie 1911. Fotografia (publicată în “Almanahul Patria”, III, 1912, apud Marin Bucur) circulase anterior sub forma unei cărţi poştale ilustrate, unul dintre exemplare având scrise de mână numele respective, locul şi data acelei întâlniri. Am regăsit unele confirmări în cartea lui Şerban Cioculescu, “Viaţa lui I.L. Caragiale”: *în “Cronologie” apare următorul text: “1911. În vară, la Karlsbad, (Caragiale – n.n.) arată lui Coşbuc un proiect de dramă istorică în versuri cu subiectul din viaţa Didonei, regina Cartaginei.”; *în capitolul “La Berlin” există acest pasaj: “Dintre ardeleni, (Caragiale – n.n.) preferă – ca mai apropiaţi de mentalitatea «regăţeană» – pe Al. Vaida-Voievod, pe atunci medicul curant al românilor la Karlsbad, «causeur» încântător şi pe Octavian Goga, impetuosul poet naţional.”.

Închei însemnările despre Cehia cu evocarea “Memorialului Eroilor Români” din “Cimitirul Central” al oraşului Brno unde se odihnesc 1570 de ostaşi care şi-au lăsat propriile vieţi în Moravia şi Bohemia. Între anii 1951 şi 1952 autorităţile au decis ca românii căzuţi în luptele pentru eliberarea ţinuturilor din Cehia în perioada decembrie 1944 – mai 1945 să fie exhumaţi din diferite cimitire locale şi aduşi la Brno pentru reînhumarea lor unitară.

În primăvara anului 1975 – fiind invitat de Universitatea “Jan Komensky” din Bratislava, Slovacia pentru a ţine o expunere despre învăţământul superior european – am vizitat muzeul vestitei instituţii unde am admirat câteva fotografii de la ceremonia de acordare, la 19 iunie 1937, a titlului de Doctor Honoris Causa – ilustrului diplomat român Nicolae Titulescu. Am văzut, de asemenea, textul original al alocuţiunii “Ordinea în gândire”, prezentate de Titulescu în limba franceză cu acel prilej solemn. Tot atunci am luat cunoştinţă de existenţa, în cadrul Universităţii menţionate, a “Lectoratului de limbă şi literatură română”, înfiinţat încă în anul 1922 în cadrul “Facultăţii de Filosofie” de către profesoara Jindra Hušková care în perioada interbelică a avut numeroase schimburi de scrisori cu iluştri oameni de cultură din ţara noastră, printre care: Nicolae Iorga; Octavian Goga; Lucian Blaga; Eugen Lovinescu; Ion Minulescu; Constantin Nottara; Gib Mihăescu; Hortensia Papadat-Bengescu; Ovid Densuşianu; Mihail Sadoveanu; Zaharia Stancu.

În oraşul slovac Zvolen se află “Cimitirul Militar” dedicat celor 10384 de ostaşi români care au murit pentru eliberarea Cehoslovaciei între 18 decembrie 1944 şi 12 mai 1945. În centrul Cimitirului se află un impunător Monument: pe un postament din beton, placat cu marmură albă este fixată o mare coroană de bronz din frunze de laur, iar pe latura din faţă este gravat în marmură următorul text bilingv: “Glorie veşnică eroilor români căzuţi în luptele pentru eliberarea Republicii Cehoslovacia de sub jugul fascist. 1944-1945”.

Într-o altă localitate din Slovacia, Banská Bystrica am văzut Obeliscul din marmură neagră pe care sunt scrise, în două limbi, aceste cuvinte de recunoştinţă: “Mulţumiri Armatei Române, eliberatoarea oraşului”.