Al. Florin Țene
Apărut la Editura Napoca Star, în anul 2022, romanul scriitoarei Daniela Vasiloschi cu titlul pitoresc “Anotimpul amintirilor“ este structurat în 100 de capitole, având o construcție tabloidă, configurată ca un evantai de aduceri aminte, în ordinea cronologică precum viața autoarei.
Pentru a intra în subiect, deslușim înțelesul cuvintelor ce formează titlul, și decriptarea acestuia ca mesaj. Anotimpul, după cum știm, este una din cele patru diviziuni ale anului. În general, anotimpul se referă la schimbările anuale ale climei. În zonele temperate sunt patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna și iarna, iar în zonele cu climatul tropical-umed ele sunt: anotimpul ploios și anotimpul uscat.
Anotimpurile sunt determinate de înclinarea axei Pământului combinată cu rotația lui pe orbită în jurul Soarelui. Astronomic, anotimpurile durează perioadele între care Pământul trece prin anumite puncte ale orbitei, fapt văzut de pe Pământ ca trecerea Soarelui prin solstiții și echinocții. În mișcarea de revoluție, Pământul descoperă patru poziții față de Soare, corespunzătoare celor patru anotimpuri.
Însă, autoarea prin Anotimp ne transmite multiple perioade ale vieții, acestea sunt, practic, anotimpurile vieții pe care o reinventează, ca mânușa pe mâna autoarei, precum mantaua lui Gogol.
Cuvântul „amintiri” ne duce cu gândul la aduceri aminte. adică la imagini păstrate în memorie.
În acest context amintirile sunt călătorii reversibile ale sufletului. Ne putem reîntoarce în locuri pline de emoţii sau revedea chipuri dragi nouă atunci când ne este dor. Şi dorul poate străbate timpul şi spaţiul într-un mod unic. Retrăim clipe de neuitat şi înţelegem că amintirile şi-au găsit un loc în sufletul nostru şi vor rămâne mereu acolo chiar dacă în ele se ascund nu doar bucurii, ci şi tristeţi. Fiecare amintire păstrează în ea o emoţie, o imagine, o stare. Clipe care au rămas în loc doar pentru că au o semnificaţie deosebită pentru sufletul nostru. Cine nu are amintiri poate fi considerat sărac şi trebuie să ne construim amintiri pentru că ele vor fi casa noastră mai târziu. Adevăr ce-l descoperim în această carte cu imaginea pe copertă a unei căi ferate care se pierde în zare și pe care merge imaginea unei femei. Având de-o parte și de alta, o pădure în miez de toamnă aurie, iar în partea dreaptă o altă pădure în albul zăpezii și al înghețului hibernal. Referitor la titlul cărții, putem să-l reformulăm: „Aduceri aminte din perioadele vieții”.Citind această carte scrisă cu pana înmuiată în călimara sufletului mi-am adus aminte de cărțile pe care le-am citit de-a lungul anilor: „Amintiri despre Ramana Maharshi” de Alan W Chadwick ,,Amintiri din Hristosfera” de Vasile Andru, sau romanele de memorii de Elena Văcărescu, „Apa Vavilonului” de Monica Lovinescu, în care la sfarșitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ținut inca din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreaga lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a nascut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe in literatura romană, un volum care restituie multimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureștii copilariei și tineretii, instaurarea comunismulu-criminal în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul. „Europa Liberă”. De acestă carte mi-aduce aminte romanul Danielei Vasiloschi, pe care l-am citit cu mare plăcere.
Volumul având 297 de pagini se deschide cu reîntoarcerea personajului, care este imaginea în oglinda concavă a memoriei, a scriitoarei la Cluj pe o perioadă de iarnă, când zăpada se lasă așteptată. Capitolul 1 este o frescă a trăirilor și a meditației când autoturismul învășura distanțele pe roți pe Valea Oltului unde bătrânul și veșnicul tânăr râu își înfiora apa când aluneca în dreptul stațiunii Călimănești.
Ajunsă pe Feleac, Clujul se vede ca o salbă de lumină feerică, este orașul unde personajul și-a făcut studiile ce i-au împlinit personalitatea.Acasă nu o așteaptă nimeni, părinții nu mai sunt și singurătatea o înfiorează. În general, persoanele care, din diverse motive, au rămas singure, ajung să fie stigmatizate de către ceilalţi, însă singurătatea nu trebuie confundată cu izolarea. În timp ce aceasta din urmă este o stare de spirit negativă, petrecerea timpului singur este o situaţie benefică, o şansă de a explora sinele și de a stimula mintea, o oportunitate de creștere personală. Deseori personajul se gândește ce zic cunoștințele, astfel pierde capacitatea de a lua în seamă propria opinie. Un studiu reper de la Harvard arată faptul că, dacă omul petrece mai mult timp singuri, poatea dezvolta mai multă empatie faţă de persoanele cu viziuni diferite faţă de ale acestuia, devenind capabili să simpatizeze cu situaţia oamenilor din jur într-un mod mai sincer și mai profund. Multe studii arată că empatia și ajutorarea celorlalți este un traseu major spre bunăstare și împlinire personală. Un studiu reper de la Harvard arată faptul că, dacă petrecem mai mult timp singur, se poate dezvolta mai multă empatie faţă de persoanele cu viziuni diferite faţă de ale noastre, devenind capabili să simpatizăm cu situaţia oamenilor din jurul nostru într-un mod mai sincer și mai profund. Multe studii arată că empatia și ajutorarea celorlalți este un traseu major spre bunăstare și împlinire personală. După cum spune Eric Klinenberg, sociolog și autor american: “Este ceva foarte eliberator pentru oameni în a fi pe cont propriu. Ei pot stabili controlul asupra modului în care îşi petrec timpul. Astfel, pot reuşi să-şi menţină echilibrul, chiar şi la sfârşitul unei zile stresante.. şi vor experimenta un sentiment de libertate.” Diana își face curaj și ia viața în piept după ce-și aduce aminte despre părinți, bunici, persoanele cele mai iubite.Amintirile curg ca un film prin fața obiectivului cinematografic.Diana concluzionează că amintirile sunt adevărate lecții de viață pentru viitor.
Precum secvențele cinematografice, capitolele cărții se derulează în fața cititorului care, citind, i se alunecă imagistic în fața ochilor, întâmplările prin care trece personajul principal și cele episodice și mai ales strecurându-se în memorie ca o lecție de viață. Diana se gândește la fiica sa Carmen, la anii studenției, la Academia de Muzică din Cluj, la glasul de soprană a acesteia care o încânta, la nunta fiicei, pe care o “botează” nufărul alb. Căsătoria fiicei în imagini fotografice pe care, întoarsă în locuința sa, le revede îi stârnesc gânduri contradictorii.
În capitolul 3, intitulat “Viața atotbiruitoare “, Diana a interpus între ea și viață o fereastră. Interferența dintre femeie și bărbat este explicat prin imaginea că bărbatul este o pasăre care se zbate în colivie. Cochetăria specifică a femeii, cu pudra pe față, cu o rochie roșie o face și pe ea o pasăre în așteptare. Frământările sufletești înaintea întâlnirii pare a fi personaj balzacian din romanul “Femeia la 30 de ani” unde femeia la treizeci de ani povesteste, pe fundalul tulbure al razboaielor napoleoniene, destinul unei frumoase doamne din înalta societate franceza de secol XIX. Uneori pasională, alteori palidă in fata eșecului, viața lui Julie d’Aiglemont se schimbă dupa iubirile care o frământa, fie ele venite din partea unui tată posesiv, a unui protejat al lui Napoleon, glorios, însă fără merite, ori a unui nobil englez care-i salvează viața, dar pe care dragostea față de frumoasa femeie îl duce la moarte. Dacă acest personaj trăiește în epoca războaielor, și în romanul Danielei Vasiloschi personajul Diana trăiește într-o epocă a războiului ideologiei comuniste cu omul.
Statutul de bunică o face fericită pe Diana, fetița acesteia a devenit mamă. iar biletul de la Mihai îl mototolește, pentru a lua viața de la capăt. Adesea, visele și iluziile interferează cu viziunea și percepția corectă a relațiilor. De exemplu, o femeie, ghidată de sentimentele ei, poate crede că relația este puternică, dar, de fapt, relația este imatură și nesigură. Un bărbat își poate imagina că s-a îndrăgostit, în timp ce relația lui cu o femeie este doar un hobby care creează dependență sau o ispită ademenitoare.
Acest capitol se încheie în registru obișnuit al vieții, personajul intră în normalitatea serviciului, bucurându-se că este bunică tulburată de cuvinte care se răsfrâng asupra ei precum un ecou.
Plecarea din Cluj cu mașina spre localitatea Tunari este redată cinematografic cu imagini pregnante, plastice și sugestive. Este o vacanță plăcută într-un peisaj hibernal, o ferie ca în filmele Hollywood, cartier al orașului Los Angeles, California din Statele Unite și principalul centru al industriei cinematografice și de televiziune americane din din 1911.
Camera primită este luminoasă și spațioasă. Zăpada sclipea și fulgii de zăpadă dansau în aerul curat și transparent.Pasajul acesta se încheie pe un fond de muzică interpretată la pian de către Emilian.
Fiecare capitol este o tabletă, sau mai degrabă o secvență dintr-un film la care cititorul participă cu sufletul.Personajul cărți trece prin diferite stări sufletești. Nostalgia este o stare produsă de amintirile despre învățătorul acesteia Ștețiu Patre, care a ținută la arest o oră în disperarea mamei. Sub presiunea timpului în familie, soțul tace, iar Diana și copila lor cu rămân cu zbaterea vieții.În acest capitol 6, autoarea alunecă spre filozofia timpului, subliniind că viața este ca o carte.Însă timpul esteTimpul. Acesta este mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin într-o succesiune după toate constatările ireversibile din trecut, prin prezent, spre viitor. Timpul este unul dintre conceptele fundamentale ale fizicii și filosofiei.
Timpul este acea unitate pe care o măsurăm cu ajutorul unui ceas și care ne permite să ne dăm seama de durata evenimentelor, de ordinea în care ele se produc, fiind un concept fără de care nu ne putem realiza, în mod normal, activitățile zilnice.Deși multe teorii susțin că timpul este un concept creat de om și că el nu există în natură în formula în care noi îl măsurăm, această noțiune rămâne la bază un mister pentru orice cercetător, fiind o noțiune complexă și prea greu de captat în cuvinte și teorii științifice.
În acest context, nu e de mirare că timpul a devenit un subiect central de-a lungul timpului, la care cercetătorii au tot revenit, încercând să-l redefinească prin raportare la ultimele teorii elaborate. Numai când ne punem întrebarea Ce este timpul, mintea noastră inundă de idei și nelămuriri care mai de care mai abstracte și mai greu de înțeles.
Majoritatea cărților care tratează problema timpului încep prin a admite faptul că timpul este un concept alunecos și prea puțin înțeles și care continuă mereu să se sustragă definițiilor pe care le concepem despre el, chiar și după sute și mii de ani de încercări. Ni se spune că timpul este enigmatic și inefabil și că ne joacă șotii mai mereu. Dar acest lucru nu pare să ne ajute prea mult, mai ales pentru că ne aflăm în căutarea unui răspuns cât mai precis și corect cu privire la ce este timpul.
Acum mai mult de două mii de ani, Aristotel, unul dintre cei mai mari gânditori ai timpului, susținea, pe bună dreptate, că „timpul este unul dintre cele mai necunoscute lucruri dintre toate lucrurile pe care nu le știm”. Din păcate, nu multe s-au schimbat de atunci.
La prima vedere pare destul de evident că autoarea își pune întrebarea ce este timpul. Timpul este ticăitul unui ceas, marcarea unei noi zile în calendar sau schimbarea calendarului cu totul. Dar în fond acestea sunt simple manifestări fizice ale conceptului. Timpul este omniprezent și este un ingredient esențial al vieții zilnice, însă natura sa fundamentală rămâne greu de încapsulat.În contextul în care timpul este o enigmă, nu este de mirare că oamenii au încercat mai mereu să găsească modalități prin care să înțeleagă natura sa. Există viziuni multiple despre ceea ce este timpul, iar oamenii de știință și gânditorii mari ai vremii au vânat mereu să ne aducă în față o ipoteză cât mai elaborată și atotcuprinzătoare care să ne răspundă la întrebările apăsătoare. Una dintre teorii susține că timpul este parte a structurii fundamentale a universului, el este un mediu prin raportare la care noi măsurăm și înțelegem desfășurarea evenimentelor, fiind un fel de „supă” care influențează tot ce se petrece în Univers. Isaac Newton este unul dintre cei care adoptă această viziune.
O părere contrară susține că timpul nu este ceva care există și de care evenimentele și obiectele țin cont, ci că el este doar o structură creată, dar care este fundamentală percepției noastre despre lume. Practic, noi creăm un instrument care să ne ajute să înțelegem mai bine lumea din jurul nostru, el nu este, ca în percepția newtoniană, ceva care există de la sine, fără ca noi să intervenim. O altă viziune relevantă și care contrazice teoria lui Newton este cea a lui Einstein. Acesta din urmă ne oferă o nouă percepție asupra Universului, susținând că timpul este relativ și este experimentat diferit de fiecare. În plus, acesta susține că trecerea timpului și modul în care noi îl măsurăm depinde de cum călătorim în spațiu. Potrivit teoriei sale, timpul trece mai lent pentru obiectele în mișcare comparativ cu modul în care trece pentru observatorul staționar. De asemenea, el trece mai lent și dacă te afli lângă o masă gravitațională, precum Terra sau o altă planetă. Acest lucru ne arată că timpul e relativ. Aceste probleme le dezbate autoarea în capitolul amintit, concluzionând că viața poate fi trăită bine și frumos, dar și prost și fără rost.
Dacă armonia dintre olandezul Rembrand, pictorul, și soția sa Saskia a fost exprimată prin imaginile picturii, la Daniela Vasiloschi, ”armonia” cu soțul este exprimată prin cuvinte.Sinceritatea cu care este scris romanul face textul să fie atractiv.Argumentativ sinceritatea este a nu avea nimic de ascuns, a spune tot ceea ce gândeşti sau simţi.
Din punctul meu de vedere, sinceritatea este importantă şi apreciată, deoarece un om sincer obţine mai uşor respectul celor din jur decât cineva care nu spune lucrurile direct şi clar.Persoanele sincere, însă, se pot confrunta cu probleme, deoarece, câteodată, sinceritatea nu este privită bine.
În primul rând, a fi sincer implică a spune adevărul şi, nu de multe ori, adevărul este acceptat.
În al doilea rând, oamenii preferă să audă o minciună, decât adevărul care doare şi care poate fi deranjant. Astfel, cei care sunt sinceri, nu sunt întotdeauna agreaţi pentru această calitate.
În opinia mea, între sinceritate şi insultă este uneori o linie extrem de subţire, deoarece o părere sinceră, dar dură, despre o persoană, poate fi jignitoare.
Sinceritatea exagerată poate duce la dispute şi, în acest caz, nu mai este o calitate, ci devine un defect.
În concluzie, sinceritatea trebuie preţuită, deoarece ea implică spunerea adevărului, în limitele bunei-cuviinţe, iar acest lucru nu ar trebui să lipsească din viaţa noastră.
Așa cum se întâmplă în viață există și afronturi și iresonsabilitate, stări care în Capitolul 37, autoarea povestește o întâmplare cu mama sa care căzută la pat, la spital, trebuie îngrijită de o asistenă medicală pe nume Sulfina.Cuvintele jignitoare folosite de personalul medical mediu o îngrozesc.O pun pe gânduri și își pune întrebări, pe care eu le explic.Afronturi înseamnă jignirea cuiva în public, iar iresponsabilitate înseamnă nerespectarea unor reguli.Privind la mama sa, personajul cărții, mărturisește, că parcă vede o icoană.
Caracterizările unor personaje cu care are tangență sunt adevărate tablouri de caractere, nu de picture, ci de cuvinte meșteșugit alese.
Caracterizarea la autoare este una dintre cele mai importante părți ale unei narațiuni fictive, deoarece un personaj memorabil se poate conecta la nivel emoțional cu cititorul. Caracterizarea este atribuirea unor trăsături fizice, emoționale și de personalitate unui personaj fictiv dintr-o poveste. Ea se realizează în două moduri: direct și indirect.
Caracterizarea directă apare atunci când autorul sau naratorul descrie în mod direct trăsăturile unui caracter. De exemplu, un narator poate descrie vârsta, înălțimea și obiectivele personajului cititorului. Caracterizarea indirectă are loc atunci când trăsăturile caracterului sunt revelate prin acțiunile, dialogul și interacțiunile cu alte personaje. De exemplu, un cititor ar putea învăța că un personaj este supărat pe alt personaj atunci când se înfurie sau le vorbește în răspunsuri scurte, cu un singur cuvânt.
Daniela Vasiloschi folosește caracterizarea pentru a crea caractere rotunde și plate. Erorile rotunde sau dinamice au personalități complexe care sunt revelate în întreaga poveste. Caracterele dinamice evoluează adesea, se schimbă sau se maturizează până la sfârșitul povestirii. Caracterele statice au personalități limitate și, în general, nu se schimbă, nu se dezvoltă sau nu se maturizează în întreaga poveste. Precum pisoiu adoptat. Unele dintre personajele cele mai complexe și memorabile din roman provin de la autoare care nu s-au temut să-și dezvăluie punctele forte, slăbiciunile, temerile și defectele.
Un interesant capitol este cel cu numărul 79, intitulat “Reflecții “, în care personajul își pune întrebări despre timp. trecerea lui și influența acestuia asupra omului.Spre sfârșitul acestui text ajunge la concluzia că viața este scrisă de Dumnezeu. Cel mai trist moment din viață este când omul trăiește din amintiri.Citind acest capitol mi-am adus aminte de zicerea Sfântului Antonie cel Mare, care spunea: “Răul se naște din neștiință, iar binele care mântuiește sufletul este cunoașterea lui Dumnezeu. “Afirmația autoarei că Dumnezeu ne scrie viața noastră mi-a dat posibilitatea să reflectez asupra acestei afirmații.
Mulți istorici ai religiilor, până și Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost diferite.Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade.Dar prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această „ciorbă“, a luat naștere prima celulă vie care s-a trasmis din generație în generație a omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în conștiința de sine.
Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări.Există cineva care l-a creat și a construit universal? Acest prezumtiv „necunoscut”, acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Și acel „atlceva” cum este, cum va fi?
Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de noi, pe care uni o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de creația sa Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.
Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii în mintea omului de atunci exista credința că cel mort se întoarce în lumea de dincolo, cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic. Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit și conceput de creștinism în secolul al VI-lea după Hristos, demostrând cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii. Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să specific, privind unele practici religioase datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții.
A existat de-alungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care au ghicit existența unei lumi de dincolo sau, mai precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine, cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni ce îi putem urmării pe parcursul istoriei. Cartea a devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”
Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți. și învățători și a ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor (din latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al scrisului, din scriptus) care au fost scrise despre ei. Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.
Însă, nici-un profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?
Romanul, pe care îl consider o frescă autentică a unei vieți, scris cu talent și într-un stil obiectiv, cursiv, este unul din puținele de acest gen din literatura română contemporană. Stilul autoarei este obiectiv cu nuanțe de subiectivitate. Daniela Vasiloschi este preocupată de a patrunde în natura altor oameni, in timp ce altii sunt obsedati de povesta sufletului lor și socotesc ca în clipa în care reușesc să se comunice pe ei comunică o stare de lucruri, sentimente și gânduri care aparțin, dacă nu întregii lumi, unei bune părți, oricum. Tolstoi este, din acest punct de vedere, un romancier obiectiv, iar Turgheniev este subiectiv.Autoarea de care facem vorbire intră în categoria tolstoiană.
Prezentul anterior al vieții personajului e aici mult mai viu.Această femeie, care se află în punctul fierbinte al existenței sale, pare, în realitate o eroină aproape machiavelică, inteligentă, în a trece peste multe conjucturi nefavorabile, fermă în respectarea câtorva principii ale vieții însă fără perspectivă istorică. Eroina este Daniela Vasiloschi, umanizată și privită direct în față, printr-o reconstituire care nu iartă nimic, nu retușează nici-un exces, cuprinde, dimpotrivă, totul cu o neiertătoare severitate.Din acest cult al adevărului au ieșit cele 100 de capitole, care dau consistență estetică acolo unde viața și caracterele unor personaje părea să sufoce viața unei talentate scriitoare.
Din celularitatea reconstrucției sale, Daniela Vasiloschi ne-a dat nu un roman simultaneist ci o frescă cu o “Speranță“ ce o luăm ca un epilog deschs a conștiințelor care operează direct în viața noastră și, de ce nu, în istorie.
