Nu încape nicio îndoială, Institutul spital de boli infecțioase, Matei Balș, poate fi considerat nava-amiral a sistemului sanitar românesc în lupta împotriva pandemiei.
Bine dotată cu ”armament” ultramodern, această unitate sanitară de elită, această navă-amiral, s-a evidențiat pe parcursul acestei lupte nu doar prin dotări, ci și prin calitatea excepțională a echipajului său condus de un adevărat amiral al flotei sanitare românești, profesorul doctor Adrian Streinu Cercel.
La 29 ianuarie în jurul orei cinci dimineața, s-a produs catastrofa.
Nava noastră amiral s-a scufundat.
La fel ca la scufundarea Titanicului, când orchestra a cântat pe punte valsuri de Strauss până a dispărut sub valuri, o orchestră de lăudători ai pompierilor și ai ISU-ului dirijată de domnul Raed Arafat a cântat laudatio măreței operațiuni de ”salvare” care, de fapt, era doar meritul medicului de gardă dl. dr. Cătălin Apostolescu.
Epava Institutului Matei Balș nu a dispărut sub valuri, ci plutește în continuare. Este adevărat că plutește în derivă, dar plutește, ceea ce nu înseamnă că ea nu s-a scufundat.
S-a scufundat poate chiar mai rău decât dacă ar fi dispărut fizic, deoarece a pierdut cel mai important atribut al puterii sale de luptător în războiul cu boala și Covid.
A pierdut încrederea românilor în capacitatea sistemului sanitar românesc de a-și exercita rolul și menirea pe care îl are ca serviciu social și ca beneficiar al contribuțiilor pe care fiecare român le plătește pentru asistență sanitară.
S-a pierdut încrederea în posibilitatea îndeplinirii obiectului activității spitalicești, acela de a vindeca. Matei Balș le-a arătat cetățenilor români că spitalul românesc este mai periculos decât Covidul. A arătat că acolo unde mergi cu speranța că te vei însănătoși poți fi oricând ucis nu din malpraxis, ci din scurtcircuit sau aerotermă.
Este trist și demoralizant să trăim momentul scufundării spitalului Matei Balș, căci dacă la o astfel de unitate de elită salonul de tratament se transformă în crematoriu, ce putem aștepta de la unitățile mai mici și mai puțin dotate?
Pierderea încrederii este o consecință a compromiterii sistemului medical, căci, dacă ne uităm la modul în care s-a prezentat acest sistem doar în ultimul an vom realiza că tragedia de la Matei Balș este doar apogeul unei întreg șir de evenimente grave care au contribuit, pas cu pas, la compromiterea sa în ochii cetățenilor.
Au mai fost nu doar incendii la unele spitale, ci și zeci de cazuri extrem de bine mediatizate de așa-zisă incompetență a managerilor de spitale, de greșeli în organizarea și conducerea secțiilor de ATI, de impunere a unor conduceri militarizate ca urmare a presupusei incapacități a cadrelor medicale civile de a face față unor situații din diferite locații spitalicești. Nu trebuie omise nici declarațiile, uneori extrem de dure, ale primului-ministru Ludovic Orban, ale miniștrilor Marcel Vela și Nelu Tătaru, ca și ale secretarului de stat Raed Arafat referitoare la ”lipsa de responsabilitate” a unor cadre medicale care refuzau detașările sau se plângeau de lipsa echipamentului de protecție. Să reamintim și campania regizată de deputatul usr-ist Emanel Ungureanu care, prin acuzații nedovedite, a avut ca scop compromiterea și scoaterea din activitate a unor mari somități ale medicinei românești. Recent, decizia extrem de discutabilă a primarului sectorului 1 referitoare la finanțarea spitalelor din sector a accentuat și mai mult starea de neîncredere a populației față de capacitatea sitemului sanitar public de a le asigura un tratament eficient și de a-i apăra de efectele pandemiei.
Nu se poate nega existența unei stări de inflamare a tensiunii sociale generată de teama populației față de incapacitatea stataului român de a le asigura prin sistemul său public securitatea sanitară. Poticnirile și lipsa unui concept clar de organizare a campaniei de vaccinare accentuează și mai mult această stare.
Incidentul tragic de la Matei Balș nu poate să nu fie considerat un factor de compromitere a modului în care statul gestionează problema sănătății publice.
Deja, pe social media tema statului ca administrator incompetent și corupt al sistemului sanitar este la ordinea zilei.
Care este alternativa la acest prost administrator ? Evident, privatul.
Nu este o noutate faptul că de mai mult timp există intenția unor forțe politice interne de a se trece la o privatizare masivă a sistemului sanitar, așa după cum nu este o noutate faptul că importante interese externe vizează pătrunderea pe piața medicală românească. Interesul este susținut nu numai de ”potențialul” pieței românești cunoscut printr-un număr de persoane cu probleme medicale mai mare decât media europeană, dar și prin potențialul de finanțare datorat uriașei sume cu care este dotată Casa de asigurări de sănătate. România are a doua cea mai mare rată a mortalității din UE, după Bulgaria, de 1.530 decese la 100.000 locuitori, față de o medie UE de 1.036 cazuri. Cea mai frecventă cauză de deces o reprezintă bolile sistemului circulator (cardiovasculare, cerebrovasculare). Această situație a stării de sănătate a românilor poate fi reflectată prin nivelul cheltuielilor pentru sănătate. Astfel, România se află pe ultimul loc în UE, cu doar 983 euro anual pe cap de locuitor, cu peste 250 euro sub Bulgaria. La polul opus se află Luxemburg, cu 4.713 euro, în timp ce media UE este de 2.773 euro.
Dacă luăm în considerare dorința deja extrem de vizibilă a unui interes intern dar și extern de a privatiza sistemul sanitar, atunci scufundarea lui Matei Balș ar putea fi o sabordare cu scopul de a face și mai clară ideea necesității privatizării. O privatizare care, firește, ar aduce o calitate net superioară actului medical.
Desigur, sabordarea, adică distrugerea voită din interior a sistemului medical public, este doar o ipoteză pe care nu o putem dovedi, dar nici nu poate fi exclusă din aria suspiciunilor.
Poate că însăși părăsirea navei de către amiralul prof dr. Adrian Streinu Cercel pentru un post în Parlament este un semnal al posibilei privatizări în care renumitul profesor nu și-ar mai fi găsit locul.
În majoritatea abordărilor politice, încă dăinuie teama de a nu ne vinde țara, ceea ce face ca privatizarea să apară dacă nu neapărat ca o trădare a intereselor naționale, cel puțin ca un act de diminuare a puterii economice a statului. Pe de altă parte, există și părerea că privatizarea ar ridica substanțial calitatea, ceea ce ar fi în interesul tuturor având în vedere imposibilitatea bugetară a statului de a investi în sănătate într-o manieră competitivă cu celelalte țări membre UE.
Ca întotdeauna, adevărul este la mijloc. Privatizarea sistemului ar putea aduce unele prejudicii rolului statului de garant al protejării stării de sănătate a unor categoriilor sociale cu venituri sub media națională, dar, foarte posibil, ar ridica nivelul de modernizare și de calitate al actului medical pentru alte categorii sociale ale populației cu venituri peste media națională.
Din această concluzie apare cea mai importantă și sensibilă, în același timp, problemă a oricărui sistem sanitar modern. Este problema echilibrării calității actului medical cu accesibilitatea la acesta.
Practica internațională a arătat că, inevitabil, creșterea calității actului medical micșorează gradul de accesibilitate al populației la asistența medicală. Este problema clasică a raportului dintre costul în continuă creștere al asistenței, reieșit din investițiile obligatorii în echipamente și tehnică medicală digitalizată, raportat la un nivel constant sau chiar mai mic al veniturilor populației. Cazul Programului ”Obama Care” este edificator în acest sens.
Abordând problema stricto senso în manieră economică, vorbim despre o piață specifică în care oferta de servicii medicale de calitate nu poate niciodată satisface în totalitate cererea pentru aceste servicii datorită creșterii mai rapide în această perioadă a revoluției informaționale a cheltuielilor de investiții față de creșterea productivității, adică a nivelului mediu al veniturilor salariale. (Explicația este dată de Robert. J. Gordon în ”The Rise and Fall of American Growth”.2016).
Concluzia pentru decidenții politicii de peste tot în lume a fost aceea că asigurarea securității sanitare a populației cere găsirea unor mijloace apte de a permite tuturor categoriilor de venituri accesibilitatea la servicii medicale de calitate.
Evident, nu se poate cere unităților medicale private să micșoreze prețul cu pierdere de profit, dar se poate micșora acesta în unități medicale publice prin subvenții bugetare, permițând accesibilitatea și categoriilor cu venituri mici.
Așa se explică de ce, în toată lumea modernă și democratică, sistemul de sănătate este un mix de unități private și publice, doar proporția dintre acestea fiind diferită.
România nu face excepție.Și la noi coexistă unități sanitare publice cu cele private.
Ce s-ar putea înțelege din intenția extrem de vizibilă de a ”privatiza” sistemul ?
În primul rând, s-ar putea înțelege intenția de a favoriza prin instrumente fiscale sau de altă natură pătrunderea prin investiții, adică prin construcția de noi spitale sau clinici a capitalului privat românesc sau străin, ceea ce ar fi foarte bine și necesar.
În al doilea rând, s-ar putea înțelege scoaterea la vânzare a unor unități spitalicești publice existente, ceea ce ar fi greșit și extrem de riscant din două puncte de vedere. Primul, s-ar putea reduce excesiv numărul unităților publice față de cele private, deci și gradul de accesibilitate al veniturilor mici; al doilea, s-ar putea ca noii proprietari chiar să închidă unitățile din interese de rentabilitate sau de concurență, cu consecințe grave asupra întregului potențial național de unități medicale.
În al treilea rând, s-ar putea înțelege un proces de discriminare financiară a sistemului public față de cel privat prin găsirea unor metode de capitalizare a unităților private cu bani publici de la buget. Metoda cea mai simplă poate fi includerea sistemului privat (integral sau individualizat pe unități distincte) în așa-zise ”programe sanitare de interes național” finanțate de la buget. Ideea unui program național de sănătate este corectă și necesară în actualele condiții, dar finanțarea de la buget a sectorului medical privat cere ca o condiție obligatorie practicarea de către acesta de prețuri egale sau foarte apropiate de cele ale sectorului public, fiind beneficiar de subvenții bugetare. Desigur, o astfel de abordare necesită o pregătire tehnică și metodologică amplă și complexă de asimilare, comparare și acreditare a procedurilor și protocoalelor pe diferitele tipuri de servicii medicale.
(Experiența franceză este de referință. Vezi: CLEISS: ”Le systeme de santé en France”).
Din păcate, decidenții noștri politici nu-și clarifică intențiile, deși devine tot mai clar că acționează în direcția compromiterii sectorului public pentru a favoriza un proces de privatizare și în domeniul serviciilor medicale. Nu se poate ignora existența unor interese materiale și de poziționare politică în interiorul coaliției de guvernare și nici posibilitatea luării unor măsuri ce pot avea în timp efecte perverse importante pentru viitorul sistemului de sănătate românesc.
Tocmai de aceea, este necesară o clarificare cât mai rapidă a acestor intenții și punerea în dezbatere publică a unui eventual program de privatizare.
