Alexandru Pârâianu este pseudonimul literar al scriitorului român Bogdan Amaru. Acesta s-a născut în 6 aprilie 1907, în satul Budele, comuna Tetoiu, județul Vâlcea și a decedat pe 22 octombrie 1936.
Eugen Lovinescu spunea despre Bogdan Amaru că este incontestabil ca o lamă de oțel. Unica sa piesă de teatru este Goana după fluturi. Alexandru Pârâianu scrie piesa de teatru sub pseudonim la sugestia prietenului său George Mihail Zamfirescu pentru a nu fi exmatriculat ca „fiu de moșier”.
Din 1931, publică în „Cuvântul nostrum” poeziile „Dorința”, „Închinare”, „Romanță banală” și „Preludiu de iarnă”. A colaborat la Calendarul, Adevărul, Cuvântul liber, Facla, Dimineața, Rampa, Viața literară, Vremea, Reporter.
Manuscrisul romanului Amor vagabond și cel al nuvelei Marița sunt distruse de o bombă din primul război mondial care cade pe casa fratelui său de la Murgași.
Moartea unui scriitor tânăr: Bogdan Amaru,
răpus de tuberculoză la 29 de ani.
Bogdan Amaru, pe numele său real Alexandru Pârâianu, al treilea copil al lui Nicolae şi al Anei, s-a născut pe 6 aprilie 1907 în satul Budele din judeţul Vâlcea. Între 1920 și 1928, a urmat cursurile Liceului Al. Lahovary din Râmnicu-Vâlcea, perioadă în care a obţinut premiul al II-lea pe ţară din cei 4.000 de candidaţi înscriși la un concurs organizat de Tinerimea română.
În 1928, s-a înscris la Facultatea de litere şi filozofie din Bucureşti, optând însă peste doi ani pentru Conservatorul de artă dramatică. Bogdan Amaru a frecventat Cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu şi s-a alăturat companiei dramatice Masca înfiinţată de G. M. Zamfirescu. De la autorul „Domnişoarei Nastasia” ne-a rămas un portret al tânărului:
„Dincolo de modestia, de sfiala lui de codană de la ţară aiurită de clocotul oraşului mare, era o dorinţă aprigă de luptă, o sete amarnică de libertate, un gust sălbatic de pălmuire a vieţii printr-o izbândă care să-l sară dincolo de lipsuri şi prigoane, o mândrie care l-a făcut să dispară tocmai atunci când îi era întinsă o mînă de ajutor (…) Slab, palid. Ochii obosiţi. Mâinile nervoase. Parcă mă vedeam pe mine în faţa lui Macedonski, cu mulţi ani în urmă”.
G. M. Zamfirescu, Mărturii în contemporaneitate, 1938
După absolvirea Conservatorului, în 1933, Bogdan Amaru a plecat la Iaşi, împreună cu G. M. Zamfirescu, și a colaborat cu recenzii şi reportaje la revistele “Tot” şi “Cadran”. În 1934, s-a întors la Bucureşti, a scris la ziarele şi revistele Adevărul, Dimineaţa, Vremea, Umanitatea, Societatea de mâine, Reporter, Viaţa literară, Facla, Cuvântul liber. În acest timp a scris un roman, “Amor vagabond”, care a fost pierdut în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Marcat progresiv de tuberculoză, Bogdan Amaru a fost autorul unei singure piese de teatru, „Goana după fluturi”.
Scriitorul a murit pe 22 octombrie 1936, la doar 29 de ani, la Sanatoriul Filaret din București. Ultimele sale clipe au fost consemnate de presa vremii: „La spitalul Filaret, unde Bogdan Amaru era internat de mai multă vreme, ni s-au dat puţine relaţiuni asupra împrejurărilor în care şi-a dat sfârşitul.
Ieri la ora 5 după-amiaza bolnavul intrase în agonie. Nu mai recunoştea pe nimeni. Boala care-l rodea de mult timp mistuia ultimele ceasuri ale scriitorului. Medicul intern de serviciu a încercat în zadar toate mijloacele pentru a salva viaţa tânărului nostru confrate.
În cursul după amiezei de ieri au venit la patul bolnavului numeroşi prieteni care-l vizitau în tot timpul şederii în spital. Au plecat din sanatoriu mâhniţi. Deznodământul se apropia cu paşi repezi şi necruţători. Noaptea a petrecut-o într-o continuă agitare. Bogdan Amaru se lupta cu moartea.
Dimineaţa, la ora 5, medicul de serviciu, care a stat în tot timpul agoniei lângă pacient a fost singurul martor al dramei. Amaru a închis ochii pentru totdeauna. După formalităţile făcute de către conducerea sanatoriului, corpul lui Bogdan Amaru a fost depus pe un catafalc în morga spitalului.
În cursul dimineţii s-au interesat la telefon de starea mult regretatului defunct numeroşi prieteni şi admiratori. Li s-a comunicat, tuturor, trista veste. Personalul de serviciu dela sanatoriul Filaret a fost vădit impresionat de această nenorocire.
Spunea azi dimineaţă o infirmieră:
— Era foarte iubit, bietul ziarist! În fiecare zi veneau prieteni care, cu vorbă caldă, încercau să-l consoleze. Alţii îi aduceau flori. Era cel mai vizitat bolnav al sanatoriului. Când a fost internat la noi, starea lui era destul de rea. Totuşi, toată lumea, de la medicul primar până la ultima infirmieră, am căutat să-l salvăm. Era tânăr şi era păcat…
Infirmiera îşi şterge cu colţul halatului alb, imaculat, o lacrimă. Este prima lacrimă vărsată pentru nefericitul Bogdan Amaru.
Au venit apoi la sanatoriu aceiaşi prieteni şi admiratori care au ţinut cu prezenţa lor în tot timpul bolii să dea bolnavului un cuvânt de îmbărbătare. Până la ora 1 nu se luase încă nicio dispoziţie cu privire la înmormântare. Fratele său nu a putut fi găsit până la prânz pentru a i se transmite grozava veste”.
Adevărul, 31 octombrie 1936
Bunul său prieten, Eugen Jebeleanu, a rememorat în acele zile suferințele din ultimii ani ai scriitorului:
„Bogdan Amaru, pe numele lui adevărat Pârâianu, una dintre cele mai strălucite speranţe ale tinerei generaţii de scriitori români şi cel mai nenorocit dintre ei, a murit azi dimineaţă într-un fel de cutie de ciment cu geam, la sanatoriul Filaret. Prietenul şi fratele meu de visuri, Bogdan Amaru, s-a stins sfâşietor de trist, singur, departe de satul său, unde mama lui — care-l adusese în Bucureşti — aştepta poate să se întoarcă la primăvară, odată cu cocorii. L-am văzut pe Bogdan Amaru acum trei zile şi l-am văzut şi ieri dimineaţă. De la masca de tragic arlequin, el ajunsese — în trei zile — la imaginea de înger a unei fiinţe care se evaporează sub ochii tăi.
Cum voi putea zugrăvi, Doamne, din toate lacrimile care se abat acum asupra mea neînchipuita supraomeneasca suferinţă a lui Bogdan Amaru? Bogdan Amaru a fost un crucificat. L-a crucificat societatea? S-a crucificat singur? Să lăsăm răspunsul pentru altă dată.
Bogdan Amaru moare ducând cu el o comoară de inteligenţă şi de talent, fără să lase (în afară de minunatele scrisori, adresate sprijinitorului său, Eugen Lovinescu) nici o operă.
E aici încă o durere… Dar ce tragedie poate fi mai adevărată, mai zguduitoare, mai patetică, decât însăşi viaţa de zboruri retezate şi de cumplite suferinţe a lui Bogdan Amaru?
Pornit din satul său, Nenciuleşti- Bude, Bogdan Amaru a venit în haosul marilor oraşe cu doi ochi scăpărători de deşteptăciune şi cuminţenie să înfrunte viaţa.
Loial, s-a luat la trântă dreaptă cu ea. Şi viaţa l-a doborît. S-a reîntors — pasăre rănită — în satul său. De acolo, a revenit întro zi în Bucureşti. Bolnav, albatros cu aripile prea mari pentru a putea plana într-o lume lipsită de văzduhuri pure.
Apoi, într-o dimineaţă, într-o pădure din marginea Capitalei, Bogdan Amaru a vroit să-şi pună capăt chinurilor. Şi-a împlântat un cuţit în piept de două ori. Cu ochii în lacrimi şi cu toată setea lui de viaţă strânsă suprem într-o lamă de oţel.
— De ce n-am murit mai bine atunci?, îmi spunea acum câteva zile, la spital, în chinuri, Bogdan Amaru, cu ochii lui dilataţi de o imensă, de o dramatică uimire.
Acum aproape o lună Bogdan Amaru a fost adus în Capitală. Zece ore zguduit de toate hârtoapele, culcat pe pernele unei maşini, Bogdan Amaru a început, în apropiere de Bucureşti, să delireze.
Bogdan Amaru a ajuns la spital noaptea. Nu a fost primit. Mama şi fratele lui l-au dus înapoi, la un „hotel” din centru. Apoi, dimineaţa, la spital la Filaret.
De la orele 9 dimineaţa până pe la 1 după amiază, Bogdan Amaru a trebuit să aştepte culcat în curtea sanatoriului, pe o targa, pentru ca — în sfârşit — să fie transportat într-o „rezervă”.
— A trebuit (îmi povestea mama lui Amaru) să ridic eu de un capăt de targa și celălalt băiat al meu de altă parte. Eram tare slăbită — și targa era să se răstoarne când am ridicat-o ca să urcăm scările… De-abia atunci mi-a sărit cineva în ajutor.
La Filaret, Bogdan Amaru a zăcut vreo două săptămâni.
— Frate Jebelene (îmi spunea, cu câtă disperare!, Bogdan Amaru) cum o să mai scap, când am o gaură în plămâni cât un cap de copil?… Şi tare-aş mai vrea să trăiesc… Dar trebuie să mă mutaţi de aici…
Acum, Bogdan Amaru, s-a mutat…
— La primăvară, Bogdane, i-am spus acum trei zile, să te văd la „Săptămâna cărţii”, cu un volum.
— Da, frate Jebelene, o să fiu… sigur o să fiu…”
Eugen Jebeleanu, Adevărul, 31 octombrie 1936
După câteva zile, poetul a fost înmormântat în satul natal din Vâlcea. Jebeleanu a scris în Adevărul:
„Miercuri dimineaţă, scriitorul şi prietenul Bogdan Amaru, surpat de tuberculoză, şi-a dat sfârşitul într-un fel de cuşcă îngheţată a unui sanatoriu de la marginea Capitalei.
Joi, pe la orele 5 după amiază, trupul nefericitului visător, redus de chinuri la dimensiunile unei păsări, a fost vârât în sicriu, urcat într-un camion pus la dispoziţie de ziarul „Adevărul” şi transportat în tovărăşia frântă de durere a fratelui său spre comuna Nenciuleşti- Bude din Vâlcea.
În aceeaşi seară, delegat de „Societatea scriitorilor români” şi de „Adevărul” şi „Dimineaţa”, am luat trenul spre a aduce un ultim salut lui Bogdan Amaru.
Vineri, în zorii zilei… A plouat toată noaptea şi gara Drăguşani, unde cobor, e jalnică în dimineaţa cenuşie. De la Drăguşani până în Nenciuleşti-Bude sunt 50 de kilometri. Caut o maşină. Nicăeri… Văd o umbră de om, întreb.
— Maşinile nu vin decât peste vreo două ceasuri Dar dacă vreţi să vă duc la hotel, la Mariţa, să dormiţi puţin şi vă aduc eu, apoi o maşină. Prima!
Consimt „Hotelul Mariţei” e o căsuţă, cu câteva camere ca nişte cutii de chibrituri. Intru într-o odaie.
— Se doarme foarte bine la noi, mă asigură Mariţa, somnoroasă, de-abia sculată din somn, dar sulemenită şi cu… tulpan roşu.
— Uitaţi-vă! Pat bun… Până acum a dormit un voiajor în el. Dacă veneaţi un pic mai devreme, îl găseaţi sforăind.
— Nimic de zis. Dar aşternuturile?
— Dormiţi aşa!… îmi porunceşte aproape Mariţa. Că sunt bune, n-au nimic.
N-am ce să fac. Mă culc şi adorm. La 9 dimineaţa, vine omul cu maşina. De fapt, mai mult o ironie de maşină. Dar se pare că e tot ce poate fi găsit mai bun în domeniul automobilelor în Drăguşani. Iau loc în maşină, apoi întreb:
— Când ajungem în Nenciuleşti?
Şoferul mă priveşte zâmbind, cu un amestec de uimire şi de compătimire:
— Când ajungem? Pe drumurile de aici, din Vâlcea, nu putem spune decât când pornim la drum. Niciodată când ajungem.
Şi pornim la drum. Drumul cel mai îngrozitor pe care l-am parcurs cândva. Până să ajungem la Nenciuleşti- Bude, trecem prin vreo 7 sate. Rar mai impresionant contrast decât cel dintre frumuseţile naturii şi mizeria crâncenă, de neînchipuit, a satelor şi a drumurilor. Plouă şi dealurile care se ondulează, în depărtare, de-a dreapta şi de-a stânga gropilor prin care se prăbuşeşte maşina, sunt un pastel, îmbinând toate culorile: de la violetul aurorilor romantice până la rugina întunecată a viilor părăsite.
Frigul m-a strâns într-un colţ al maşinii. „Într-un colţ” este o vorbă, pentru că zdruncinăturile catastrofale ale maşinii mă aruncă dintr-un colţ în altul, ca pe o lamentabilă minge.
Şi ploaia cade într-una din toate sitele cerului, peste piramidele veştede ale stogurilor de fân, peste săbiile putrede ale aracilor, peste nenumăratele troiţe şi cruci multicolore care escortează drumul (adică gropile şi băltoacele în care maşina se înfundă până peste roţi…). Suntem de două ore pe drum şi n-am făcut nici douăzeci de kilometri…
În depărtare numai, prin ferestrele fluide ale toamnei care fumegă, încep să se zărească vârfurile înzăpezite ale Carpaţilor de care bietul meu Bogdan Amaru spunea că se află despărţit doar „printr-un strănut şi-o praştie”.
Trecem printr-un sat. Zi de târg. Ţăranii au făcut, pe jos, prin ploaie şi frig, cei mai mulţi desculţi, kilometri întregi, pentru a veni la târg ca să cumpere o pâine. O pâine neagră. Luni de zile — aflăm — ei nu mănâncă altceva decât mămăligă. Iar pe ei, la rându-le, îi mănâncă pelagra…
Cu cât ne apropiem mai mult de Nenciuleşti-Bude, comuna lui Amaru, cu atât spectrul mizeriei devine mai înspăimântător. Începe urcuşul. Urcuşul, adică primejdia.
— Vine Dealul Omorăcii!, face şoferul, cu un tremur de panică în glas.
— Ei şi?
— O să vedeţi d-voastră! Maşinile nu-l pot urca lesne pe vreme bună, dar pe prăpădul ăsta… Privim din vârful colinei. Şoseaua de pe dealul Omorâcea se înalţă spre cer ca un şarpe ameninţător.
Pe tot drumul, administratorii judeţului Vâlcea n-au împrăştiat o piatră. Măcar de sămănţă. Ferestrele maşinii sunt hărţi de noroi. Iată-ne la începutul Omorăncii. La un moment dat maşina nu mai poate înainta, cu toate sforăielile disperate ale motorului. Şeful îmi face un semn:
— Când veţi vedea că maşina o ia înapoi, să săriţi din ea, ca şi eu sar! Mi s-a mai întâmplat odată…
Nu mai aştept. Sar din maşină care, acum mai uşoară, o porneşte, melc chinuit, singură cu şoferul înainte Urc astfel, singur şi prăpădit, până în culmea dealului. Vreo doi kilometri şi jumătate, prin ploaia care a străbătut paltonul şi m-a muiat, cârpă. Sus, pe culme, regăsesc maşina.
— Am scăpat! (oftează, sfârşit, şoferul). Mare minune!
Altădată, maşina a luat-o înapoi şi a trebuit să sar din ea. Am găsit-o jos în vale cu roțile spre cer… Când coborâm, întâlnim un camio, cu motorul în funcţiune, dar tras de… doi boi. Boii se opintesc, ca să poată urca maşina dealul. Este camionul „Adevărului”, care a transportat trupul neînsufleţit al lui Bogdan Amaru în Nenciuleşti şi care se întoarce în Bucureşti. Maşina cu cadavrul şi cu fratele lui Amaru a pornit la orele 5 din Bucureşti şi a ajuns în Nenciuleşti a doua zi, la orele 6 dimineaţa!…
În sfârşit, după aprope patru ore de chinuri, intrăm în Nenciuleşti. Un sat de preistorie. Copiii umblă, în frigul aspru şi sub ploaie, desculţi, aproape goi, cu un petec de cămaşe doar. În tot satul n-am văzut mai mult de zece oameni cu opinci. Restul — în picioarele goale.
Nenciuleşti! ar putea fi numit şi „satul fără bărbaţi”; din cauza mizeriei, sătenii părăsesc comuna şi pleacă la Bucureşti, să-şi caute stăpâni. Multe femei nu şi-au văzut bărbaţii de 5, de 6 sau chiar de mai mulţi ani!
Sifilisul, tuberculoza şi pelagra sunt frecvente şi „normale”, în Nenciuleşti şi în Bude, ca, bunăoară, gripa la Bucureşti. Când a apărut maşina pe uliţa satului, sătenii au alergat — îngroziţi — în ogrăzi. Apariţia unei maşini în Nenciuleşti este mai mult decât un eveniment: aproape un cataclism.
Oprim în faţa bisericii. Biserică mică: două turle sărace, ocrotind mulţimea crucilor — pornind din dosul bisericii până în vale. Morminte ude, sărace, zgribulite. Tristeţe — şi ploile despletite.
În mijlocul bisericii, sicriul cu Bogdan Amaru. Câţiva ţărani bătrâni, vreo două femei care plâng înăbuşit, copii. Depun două jerbe de flori: una din partea „Societăţii scriitorilor români” şi cealaltă din partea „Adevărului” şi „Dimineţii”.
Bogdan Amaru s-a liniştit. Zâmbește? E îmbrăcat, bietul, în haine albe, sărace, de vară. N-au găsit altele… În picioare, pantofi albi, de pânză.
—Atâta boier am avut și noi…, îmi spune, cu ochii umezi, un sătean bătrân, cu o cazma în mână.
Ieşim din biserică și ne oprim în dosul ei.
— Aici o să fie înmormântat boierul…
Groapa e chiar în dosul bisericii. Lângă ea o cruce de lemn: Alexandru Părâianu – Bogdan Amaru.
Vine, apoi, fratele scriitorului, tremurând parcă în paltonul prea subţire, vine şi sora lui: blondă, mică, plânsă, îmbrăcată într-o scurteică de catifea neagră şi în rochie neagră, — şi se prăbuşeşte, zguduită de hohote de plâns în iarbă şi glod, lângă mormântul deschis.
Înmormântarea va fi, însă, de-abia mâine. S-au trimis ţărani călări, în satele din apropiere, ca să înştiinţeze pe celălalt frate al lui Amaru, preotul din Giuleşti, rudele, cunoscuţii. Ploile au desfundat drumurile şi tristele ştafete n-au ajuns la timp. Va trebui, deci, să rămân o noapte în Bude, satul lui Bogdan Amaru, sat ascuns în dosul unui deal, la o distanţă de vreo doi kilometri de Nenciuleşti.
Urc dealul, însoţit de fratele lui Amaru. Trecem printr-o minunată pădure de aur roșcovan și în jumătate de oră suntem în satul Budele, unde a copilărit, a trăit și a suferit cumplit Bogdan Amaru.
În toamna mohorîtă, satul e o tragică, jupuită, oglindă a mizeriei. Un sat care geme de tuberculoză. Mai ales de pelagroşi. Aproape în fiecare lună înebuneşte câte un ţăran din cauza mămăligii stricate.
Autorităţile probabil nici nu au luat cunoştinţă de existenţa acestui sat. În Bude, există un singur învăţător, obligat să dea lumină la 90 de elevi!…
Bogdan Amaru avea o casă mică — două odăi — acoperită cu şindrilă și împrejmuită de ceardac de lemn. Impresie de sărăcie… Dar o sărăcie decentă, curată, demnă…
Mama lui Bogdan Amaru e în curte. O basma în cap, o tunică decolorată de soldat pe umeri.
M-a zărit şi se apropie de mine, acoperindu-mă în hohote de plans, sărutându-mă pe amândoi obrajii. Urcăm scările de lemn. Mama lui Amaru deschide o uşă:
— Aici era odaia lui… Şi izbucneşte din nou în hohote de plâns. Când încetează plânsul mamei, ca nişte repetări ale jalei fără de liman, alte hohote izbucnesc, — ecouri: din hambar din fundul curţii, din dosul casei.
Odaia lui Amaru: un pat curat, cu broderie de păsări, o masă, un scaun, două-trei fotografii. Şi acea melancolie apăsătoare care planează în încăperile din care cineva a plecat pentru totdeauna.
Pe la orele 2, luăm masa. Cea mai tristă masă din viaţa mea. Aproape înăbuşită de plans, mama lui Amaru îmi spune:
— Când a terminat Sandu (Bogdan Amaru) liceul, mi-a spus: „Mamă, eu vreau să mă duc la Bucureşti, ca să ajung cineva, şi să nu vă mai văd călcaţi de toţi oamenii…
Şi eu i-am spus:
— Da’ cu ce o să mergi, Sandule, sufletul meu, că cine o să îngrijească de tine printre străini şi cine o să te încălzească?
Intervine nepoata nefericitului meu prieten:
— Unchiul scrisese, acum vreo trei luni, o poezie frumoasă. Plângeai când ţi-o citea…
Apoi, fata îmbrobodită în negru, rămâne cu ochii mari în gol. Şi din nou se întinde liniştea apăsătoare, şi din nou plânsul revarsă durerile…
A plouat toată noaptea. Parcă ar fi putrezit toate stăvilarele cerului. În dimineaţa cenuşie, pomii curg şi cerul negru apasă din toate părţile. Dezolări de toamnă.
Peste noapte a venit şi celalat frate a lui Amaru, părintele Pârâianu din Giuleşti. Au călătorit toată noaptea — el şi soţia lui — bătuţi tot timpul de ploaie, într-o şaretă.
La masă — după ce a rostit o rugăcune pentru odihna fratelui — îmi spune:
— În faţa morţii, toate erorile vieţii luau pentru Sandu proporţii fantastice. Acum câteva luni, a avut grozave crize de conştiinţă. De trei ori a trebuit să viu de la mine din sat, din Giuleşti, să-l liniştesc Între timp, fratele mai mic al dispărutului scriitor a strâns toate manuscrisele lui Bogdan Amaru într-un sac. Sacul acesta, în care se află toate bietele visuri ale lui Amaru, îl voi preda, la București, d-lui E. Lovinescu, sprijinitorul scriitorului mort.
Înmormântarea lui Bogdan Amaru s-a făcut sâmbătă, la orele 5, pe o ploaie năpraznică. Un plâns zguduitor al cerului. Când am plecat, ploaia şi lacrimile curgeau laolaltă, pe chipurile părinţilor şi ale fraţilor lui Bogdan Amaru.
În noroi, în faţa bisericii, un copil de doi sau trei ani, în cămăşuţă, în picioarele goale şi cu o floare mică în mână…
Eugen Jebeleanu, Adevărul, 8 noiembrie 1936
Surse:
Adevărul, Rampa, 1936, Argeș, 1966, România literară, 1972, Teatrul, 1987.
Anul acesta, în perioada 15-18 iunie, în comuna Tetoiu și satul Budele, a avut loc cea de-a XI-a ediție a Festivalului Național de Dramaturgie „Goana după fluturi”.
În organizarea Consiliului Județean Vâlcea, a Centrului Județean pentru conservarea și promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, a teatrului „Anton Pann, Vâlcea, în parteneriat cu consiliul local Tetoiu, cu primăria comunei Tetoiu și Societatea tinerilor creatori și artiști Vâlcea, într-o atmosferă de înaltă ținută Festivalul Bogdan Amaru și-a atins scopul.
O comisie din care au făcut parte:
-Emil Boroghină, fost director al Teatrului Național Craiova, director fondator al Festivalului Internațional Shakespeare, președinte al Fundației „Wiliam Shakespeare”, Craiova,
-Mihai Lungeanu, regizor, Teatrul Național Radiofonic, București,
-Matei Varodi, regizor, director al Teatrului „Al Davilla”, Pitești,
-Monica Andronescu, critic de teatru, redactor la ziarul „Metropolis”, fondator și redactor șef al revistei Yorik,
-Luminița Borza Cazan, actor și regizor, fondator „Teatrul Independemt”, Pitești,
-Doru Moțoc, dramaturg, director onorific al Festivalului „Goana după Fluturi”,
-Mihaela Deaconu, coordonator al Festivalului „Goana după fluturi” CJCPCT,
au premiat pe cei care au trimis lucrări la Festivalul „Goana după fluturi” pentru ediția din acest an.
Și-au mai adus o contribuție deosebită la desfășurarea în bune condiții a Festivalului „Goana după Fluturi” din comuna Tetoiu, jud. Vâlcea; Alin Pavelescu – manager CJCPCT, Octavian Costin, manager Teatrul Anton Pann, Mihaela Deaconu, coordonator festival din partea Consiliului Județean Vălcea, Viorel Herăscu, primar al comunei Tetoiu, Ramona Tuță, viceprimar al comunei Tetoiu și membrii Consiliului Comunal Tetoiu.
Pot spune că și anul acesta, 2023, Festivalul de Dramaturgie „Goana după fluturi” desfășurat în comuna mea natală, Tetoiu, a fost o reușită, drept pentru care toți cei care s-au ocupat de acest festival merită toate felicitările, mie nerămânându-mi decât să mă iscălesc:
Puiu Răducan
