Într-o contemporaneitate care pare că și-a pierdut busola și într-un moment în care conflictele teritoriale au izbucnit în mod nedorit în mai multe părți ale globului, credem că este de interes să prezentăm cronica unui film de război care merită oricând (re)văzut. O peliculă despre traumele și ororile războiului, dar și despre dedublare paroxistică, creează și azi o puternică impresie, fiind probabil cea mai bună realizare a lui Lyne.
Adrian Lyne este unul dintre acei regizori care nu sunt considerați cu adevărat mari, dar care în mod cert reușesc să capteze atenția, situându-se în imediata apropiere a topului, a celor incluși în ”la crème de la crème”.
Cunoscutul regizor britanic a iscat și controverse, unii cinefili categorisindu-l drept ”adept al filmului comercial” (probabil referindu-se la pelicule precum Propunere indecentă sau 9 săptămâni și jumătate, ultimul, un imens succes de public, dar, în esență, un film destul de comercial).
Dacă în aceste cazuri reținerea este justificată, iar Flashdance, în pofida unei idei generoase și a unei coloane sonore de excepție, nu l-aș încadra în categoria capodoperelor, m-am convins că Lyne are talent de cineast autentic vizionând Lolita și Scara lui Jacob.
Primul are o puternică încărcătură erotică și ar fi putut viza succesul prin dorința unei părți a publicului de ”a fi șocat”, însă este foarte bine realizat artistic și, în plus, beneficiază de o interpretare magistrală a lui Jeremy Irons, făcând filmul să stea fără probleme alături de ecranizarea celebrului roman al lui Nabokov semnată de Stanley Kubrick în 1962.
Iar în Scara lui Jacob (O:Jacob’s Ladder) atinge apogeul maturității artistice.
Filmul debutează cu secvențe din timpul războiului din Vietnam. Oroarea pură a războiului este redată în cadre explicite, cutremurătoare.
Apoi îl vedem pe Jacob Singer (Tim Robbins) rătăcit prin subteranele reci ale metroului, neștiind bine unde se află, ca într-un coșmar.
Revenit în sfârșit acasă, rememorează diferite clipe împreună cu soția sa, Lizzie, doar pentru a aluneca din nou în abis atunci când, într-o fotografie de familie, îl vede pe Gabe, un băiețel care îi murise înainte de a pleca pe front (îl puteți revedea într-un rol episodic pe Macaulay Culkin).
Existența îi este bântuită însă de viziuni de coșmar, în care este mereu urmărit și de-abia scapă de la moarte, văzând totodată figuri stranii, deformate. Pe parcurs, revede și secvențe din război, intercalate ca flashback-uri.
Eroul va începe, încet-încet, să nu mai înțeleagă ce i se întâmplă și de ce. Se trezește brusc din coșmar, lângă Sarah, prima nevastă, și copii, apoi din nou lângă Lizzie (Elizabeth Peña), rememorând totodată și scene de pe front. Dedublarea sa va atinge paroxismul, viziunile pe care le are vor deveni tot mai greu de explicat.
Se întâlnește cu un fost camarad, care credea și el că este urmărit, dar acesta va muri în urma exploziei unei mașini.
Toate firele păreau să ducă spre un secret din timpul războiului, dar care era acela?
Tim Robbins face un rol foarte bun, depășind pragul de erou comun, fiind foarte expresiv în veritabilul thriller în care intră fără voia sa. Sigur, filmul nu e perfect, sunt unele scene neveridice sau ușor șarjate, dar cam acesta era și scopul: să fie creionat un ansamblu ca un puzzle, oricât de greu credibil ar fi sau cât de disparate ar părea piesele.
Trama este impredictibilă, deznodământul incert, iar tensiunea care se acumulează în spectatorul dornic să dezlege enigma crește progresiv.
Finalul, în care Jacob se întâlnește cu un chimist care-i va dezvălui lucruri despre experimentele secrete făcute cu un drog halucinogen în timpul războiului, va oferi multe explicații pentru cele vizionate pe parcurs, însă va fi un sfârșit à la David Lynch sau (și mai aproape) ca în Al șaselea simț. Îți va oferi adevărul, dar te va lăsa în același timp să înțelegi că regizorul s-a jucat în permanență cu mintea ta.
Mai mult decât un thriller psihologic al unui om bântuit de halucinații și viziuni inexplicabile, Scara lui Jacob atinge probleme grave de politică, religie și morală, vorbește într-un stil aparte despre experiment și dezumanizare, despre monștrii care zac în oameni, despre (cum va apărea de două ori în film) ”diavolii care te urmăresc peste tot dacă ești dominat de frică, dar care se vor transforma în îngeri și te vor elibera de pe Pâmânt dacă faci pace cu tine însuți”.
Coloana sonoră este semnată de Maurice Jarre (tatăl lui Jean-Michel Jarre).
