Al. Florin Țene
Un mare analist al sufletului uman, fără egal în literatura română, este Gib I. Mihăescu. Cu o măestrie rar întâlnită analizează stările sufleteşti, precum un bijutier, cu minuţiozitate, profunzime, decupând fereastra de la normalitate spre patologic. Nu rareori scriitorii au folosit metoda psihiatrică, pentru a creiona, mai pregnant stări fobice, isterie psihosomatice. Printre aceştia se numără şi Gib I. Mihăescu care, probabil, influenţat de discuţiile cu Cezar Petrescu, în timpul legăturilor prieteneşti de la Cluj, acesta din urmă având temeinice cunoştinţe în domeniul psihologiei, a abordat cu îndrăzneală psihanaliza în proza pe care o scrie. Este cunoscut faptul că noua psihologie abisală, „cu tendinţa de a deveni o concepţie filosofică explicativă a omului şi destinului acestuia” („Studii de psihopatografie” – Alexandru Olariu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996) a fost conturat de Freud, fenomen receptat în special de psihologi, dar şi de filosofi, oameni de cultură, sociologi etc. Nicolae Balotă în interpretarea nuvelisticii lui Gib I. Mihăescu face analize docte, percutante în mecanismul creaţiei prozatorului în care află „urmele – numeroase ale unei obsesii originare”. Gib I. Mihăescu „nu intră total conştient de arta sa… îl vom vedea urmărit de avatarurile închipuirii”. Expresia structurii sufleteşti a autorului este opera sa,Gib I. Mihăescu este un intravestit autodisipat spre lumea sa interioară unde frământările sufleteşti sunt analizate în cele mai mici unghere, unde psihicul suferă o disecţie pe viu. Personajele nivelelor sale au psihologia creatorului şi exprimă net trăsăturile interioare ale acestuia. Acelaşi fenomen îl găsim la Tolstoi, Cehov, Dostoievski etc. La Drăgăşani, în casa autorului, unde se află şi un mic muzeu, căruia îi este custode ginerele autorului, prof. Gh. Pavel, se găseşte o lunetă. Gib I. Mihăescu îi plăcea să scruteze universul cu acest aparat cumpărat de la Paris. Aşa cum îi plăcea să exploreze macrocosmosul, universul şi adâncimile lui, în aceeaşi măsură explora abisul psihicului 87 uman. Probabil fiind influenţat de filosofia grecească, antică, Gib. I. Mihăescu, încerca să găsească o similitudine între universul uman şi macrocosmos, ştiind faptul că ambele sunt formate din aceleaşi elemente. „Cerceta acum un alai de steluţe, ce izvorau grămadă şi necurmat de după culmea dealului. Gândul său ordonat, obişnuit numai cu coloana de marş şi cu linii de plutoane pentru defilare, nu se poate împăca deloc cu această harababură…”. „Trebuie să fie drumul robilor…”. „Ce frumoasă armată în derută/ „gândi el mai departe…”. Din aceste rânduri, luate spre exemplificare ne putem da seama de modalitatea folosită de autor pentru a exprima utilizarea contemplării universului cu planetele, cu stelele, cu meteoriţii, cu faptul real, pentru „a înfăţişa un artefact, utilizat de scriitor” (Al. Olaru) pentru a debuşa dintr-o încurcătură – a concubinilor surprinşi în fapt – şi în felul acesta cel păcălit să „rămână cu imaginea unei halucinaţii (vedenii) eliberându-l pe cel înşelat de faptul real nedorit, înlocuit cu o stare fobică”. Această tehnică stilistică aparţine ca originalitate lui Gib. I. Mihăescu. Atât nuvelele cât şi romanele acestui scriitor analizează stările sufleteşti ce „populează abisul fiinţei umane”, inconştientul acesteia. Freud explică originea stărilor nevritice şi explicaţia acestora face să fie plauzibilă, prin cunoaşterea profundă a operei lui Gib. I. Mihăescu. Considerarea freudiană a nesatisfacerii pulsiunilor, geneza şi implicarea dorinţelor omeneşti, conform unui principiu elaborat: dorinţa de a ne face plăcere cu tot ce ne face plăcere şi de a înlătura (a rejecta) tot ceea ce nu permite această satisfacţie. În analizele psihice ale situaţiilor şi ipotezelor personajelor sale, Gib I. Mihăescu, face o inedită explorare psihanalitică, prin instinctul talentului său de analist şi mai puţin, probabil – printr-o aplicare a cunoştinţelor în domeniul acesta. În „Vedenia”, unde este vorba de o infidelitate conjugală, doamna Naicu îşi înşeală soţul cu ordonanţa. Soţul acesteia nu acceptă evidenţa. Comportamentul său oscilează între compulsiunea reparării imediate a onoarei (de familist, cum ar fi spus Conul Iancu) şi a îndoielii ce se finalizează printr-o indecizie până la apragmatism. Soţul este invadat de idei parazite, sub formă de fobie şi obsesie ce îi inhibă acţiunea. Apare ca un nevrozat de formă psihastenică cum subliniază în studiul său Al. Olaru. „Semnele lui Dănuţ”, nuvela care prezintă un bolnav psihastenic dezvoltă obsesia pentru fiica eroului titular, pe care o aşteaptă să se întoarcă, în vacanţă, cu trenul. Presimţirea funestă ce îl copleşea pe Grigore Dănuţ, este, de fapt, o stare psihică de acaparare a conştiinţei de către semne premonitorii, cu închingarea şi destrămarea până la obnubilare a acesteia, cu efect „disociant al intrigii personalităţii, cu tulburări somatovegetative şi un comportament de agitaţie psihomotorie”. (Al. Olaru). Motivaţii de semiologie psihiatrică sunt multe în scrierile lui Gib. I. Mihăescu. „Troiţa” o capodoperă a prozei româneşti este un exemplu în acest sens. Situaţia celor trei ostaşi din primul război mondial, în Basarabia, situaţie întâlnită de dascăl îl duce pe acesta la un acces psihatic reactiv, la nebunie, rugându-se cu capul în zăpadă şi sigur că se va produce o minune. Aceea a iertării soldaţilor, pentru păcatul comis. Arderea troiţei i-a scăpat cu viaţă, de la îngheţ şi de la atacul lupilor. Situaţia cheie le şterge păcatul, cu excepţia dascălului. Utilizarea unor simpome şi trăsături din psihiatria marginală, a stărilor nevrotice, constituie o pregătire serioasă pentru abordarea romanului de mare tensiune psihologică, „Rusoaica”, care este romanul unei stări obsesive. 88 Putem concluziona că Gib I. Mihăescu rămâne un mare analist al sufletului uman, un scormonitor al profunzimii acestuia, un seismograf al stărilor normale şi patologice, toate înglobate într-o operă de o mare valoare estetică. Bibliografie 1. Balotă, Nicolae, „Labirint”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970. 2. Şuluţiu, Octav, „Pe margini de cărţi”, Ed. M. Neagu, Sighişoara, 1938. 3. Olaru, Alexandru, „Studii de psihopatografie”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1996. 4. Mihăescu, Gib. I, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1929.
