La atâta timp după apariţia cinematografiei (prima proiecție cinematografică publică a unui film, cu aparatul fraţilor Lumière, a avut loc la 28 decembrie 1895 la Paris), încă ne mai întrebăm ce este, de fapt, un film.
Această artă nu va muri, în pofida crizei pe care o traversează în prezent, fiindcă lumea este atrasă de film. Chiar dacă sunt şi filme care au rulat cu doar câţiva spectatori în sală – deşi nu meritau această soartă -, nu cred că există riscul ca lumea să spună ”nu mă mai duc la film”. Sau să existe platforme de streaming care să fie abandonate pe scară largă.
Nu, lumea vrea film. Vrea să evadeze pentru câteva ore din absurdul cotidian, din problemele agasante şi stupide – şi poate că filmul le poate oferi, pe lângă un scenariu inspirat, şi o beţie a simţurilor.
Exact aici voiam să ajung: ce este filmul? O modalitate, să-i zicem animată, de a-i prezenta spectatorului o altă lume (sau aceeaşi lume privită prin altă prismă) sau un drog de lux? (Fireşte, unul fără efecte distrugătoare).
Deşi balanţa ar trebui să încline în primul rând către prima variantă, aceea de a ”spune o poveste” (la unii cineaşti chiar o ”poveste” cu implicaţii filosofice), există şi filme făcute parcă pentru delectarea senzorială.
Însă în acest al doilea caz regizorii şi producătorii trebuie să fie foarte atenţi să se păstreze elementul ”calitate”.
Dacă filmele lui Bergman sau ale lui Buñuel se înscriu limpede în categoria creaţiilor cu pretenţii filosofice, dacă şi în cinematografia autohtonă pelicule ca ”Glissando” sau ”Nunta de piatră” ating teme existenţiale profunde, ce exemple ar putea ilustra categoria amintită în al doilea caz?
Îmi permit să fac o mică confesiune, spunând că unul dintre filmele mele horror favorite este ”Nightbreed”, în regia lui Clive Barker. Contrar părerii criticilor şi a publicului, care l-au renegat în proporţie covârşitoare, nu mi-am schimbat poziţia. Este un film fascinant, care te sperie şi îţi dă emoţii reale (deşi nu este un film ”hardcore”), un fel de basm gotic cu personaje dintr-o altă lume – şi principala sa calitate este efectul asupra simţurilor. La fel şi MirrorMask, un film fantastic cu decoruri şi efecte remarcabile, ca şi multe dintre creaţiile lui Gaspar Noé, un cineast care se lansează în jocuri adeseori periculoase cu spectatorii.
Problema de a defini în ce categorie se încadrează un film (deşi s-ar putea da zeci de definiţii) mi-a venit de la următorul fragment al lui Saul Bellow, din ”Prea multe lucruri la care să te gândeşti”:
”Regizorul de film se bucură de un avantaj psihologic deloc de neglijat (…). Pentru că discuţiile asupra condiţiei umane obosesc mintea şi solicită voinţa, preferăm imaginile care pot fi asimilate la cinematograf, pe întuneric, având o conştiinţă şi relaxată, şi distrată. Putem fi de acord sau în dezacord cu opiniile afirmate, dar ni se întâmplă foarte rar să intrăm în conflict cu imaginile – ele ne conving imediat”.
Şi tot el scria (în 1962): ”În urmă cu treizeci de ani, filmul era considerat o artă vulgară sau nu trecea deloc drept o artă, ci o sumă de senzaţii pentru mase”.
Aşadar, nu departe de viziunea asupra religiei pe care o avea Marx: ”opiu pentru mase”.
Ceea ce, întrucâtva, a şi ajuns azi.
Numai că filmul nu trebuie să reprezinte doar ”senzaţii pentru mase”, fiindcă şi-ar pierde menirea, sensul.
Iar cel mai rău este când cele două noţiuni, în viziunea producătorilor contemporani, se amestecă. Mi-a atras atenţia faptul că unul dintre noile seriale Netflix, ”Freud”, promite elemente de groază, consum de droguri, adicţie de sex şi altele asemănătoare, iar Freud însuşi este văzut într-un mod cel puţin bizar.
Pe linia asta, ne întoarcem la cuvintele lui Henry Miller, un alt vizionar care scria, tot demult (1939) că ”încă de la inventarea sa, auzim întruna că a apărut, în sfârşit, o artă care va ajunge la mase şi, poate, le va elibera”.
Tocmai. Scopul ar fi să le elibereze.
Nu să le subjuge.
Foto: By David Luzuriaga – Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=83747705
