Am în biblioteca personală două cărţi pe care le-am aşezat una lângă cealaltă şi cred că nu am greşit când am făcut acest lucru: Etica Nicomahică a lui Aristotel şi Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Scrierile sunt despărţite în Timp, dar le apropie aceeaşi nobilă misiune de a lăsa Posterităţii strălucitoare pilde de viaţă şi de conştiinţă, precum şi relaţia dintre părinte şi fiu; opera antică scrisă şi gândită de Aristotel ca un curs pentru numeroşii discipoli rămăsese în grija fiului său Nicomahus în privinţa introducerii în lumea cititorilor de atunci şi de mai târziu a acelui curs.
În articolul de faţă mă voi referi doar la cartea elaborată de Neagoe Basarab, Domnitor al Ţării Româneşti între anii 1512 şi 1521. Lucrarea transcrisă din limba slavonă în limba română în jurul anului 1650 reprezintă o valoroasă capodoperă a literaturii vechi din Sud-Estul Europei, caracterizată de Bogdan Petriceicu Haşdeu ca “un falnic monument de literatură, politică, filosofie şi elocinţă la străbunii noştri”. Fac menţiunea că am păstrat limbajul original al renumitei cărţi medievale.
Scrierea începe cu o evocare a Divinităţii: “Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunerec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă.”.
Neagoe Basarab acordă o atenţie deosebită dragostei şi recunoştinţei faţă de mamă: “O, maica mea, inima şi ochii tăi, pân-la moartea ta niciodată nu s-au putut sătura de mine şi de vederea mea.”; “Nu pociu să socotescu şi să număr osteninţele tale, cât te-ai ostenit pentru mine.”; “Tu, maica mea, niciodată n-ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici măcar într-un ceas, nici te-ai săturat niciodată de osteneală. Pentr-aceia, iubita mea maică, te chem pre tine că eşti mai ostenitoare decât albina şi decât păsările ceriului şi decât peştii mării.”.
Autorul are preţioase sfaturi despre cârmuire şi cârmuitori cerându-le acestora: *să fie harnici (“să nu vă zmintiţi întru leneviia voastră”); *să nu se ocupe doar de acumularea averii proprii (“acela ce strânge avuţie foarte multă, acela nu să cheamă creştin, ci să cheamă hrisolatac, adecă slujitor aurului”); *să fie cumpătaţi şi atenţi la faptele lor (“unii laudă curăţiia, alţii laudă postul şi oprirea, iar unii milosteniia şi smereniia, iar alţii laudă răbdarea şi ascultarea; pentr-aceia ştim şi noi că acelea sunt toate bune”); *să evite nepotismele (“căci cel ce va să fie domn adevărat, aceluia nu i să cade să aibă rudenii, iar numai slugi drepte. Iar slugile care vor fi săraci şi să vor fi nevoit de vă vor fi slujit cu dreptate, voi să-i daţi îndărăt şi să căutaţi numai rudelor voastre?”; “că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decât boiariul cu ocară”).
Cu câţiva ani înaintea scrierii acestei strălucite opere, în 1513 Niccolò Machiavelli (1469-1527) elaborase cartea Principele în care arăta: “Se pune problema dacă e mai bine să fii iubit decât temut sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.”.
Citind scrierea Domnitorului muntean am rămas impresionat de numeroasele sfaturi în materie protocolară valabile până în zilele noastre. Bunăoară el recomandă ca la mesele organizate să existe o pondere între discuţiile sobre şi momentele de haz fără a face exagerări privind una dintre aceste situaţii. Iată textul relevant: “…să cade să te socoteşti foarte bine, să nu-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, nici iar spre întristăciune. Că de te vei întrista foarte, deacii toţi den casa ta şi toate slugile tale să vor întrista şi să vor îngrija; iar de vei vrea să faci voia lor şi să te veseleşti cu totul, acea veselie făr-de măsură va mânia pre Dumnezeu şi va osebi sufletul omului de la dânsul. Ci în vremea aceia mai bine să fie plăcută veseliia ta, lui Dumnezeu decât oamenilor.”.
Beţia este combătută astfel: “Că omul, deacă să îmbată, de are şi minte multă, el o piiarde; de are mâini viteze, nici de un folos nu-i suntu; de i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporescu şi de are şi limba dulce şi vorbitoare frumos, nici cu aceia nu poate grăi. Deci cum nu iaste rea beţia când toate mădularele omului nici de un folos nu sunt trupului său? …Şi cel ce iubeşte băutura multă, acela nu săva chema urmăritoriu lui Hristos, ci va fi chemat ca un dobitoc.”.
În capitolul denumit Solii şi războaie Voievodul descrie diversitatea emisarilor din perspectiva misiunii lor; ei pot veni: “Ca să facă jurământu şi legătura; ca să facă pace; ca să vorovească niscare lucruri de treabă; pentru dragostea şi prieteniia lor; cu cuvinte aspre şi de vrajbă cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpânii lor.”. Indiferent de caracterul misiunii, toţi ar trebui să fie trataţi în mod similar: “Că la domni mulţi soli de în multe părţi vin şi cu multe feliuri de sol. Iar voi să nu cinstiţi numai pre cei ce vă vor aduce veşti bune, ci să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa să cade. Şi să fie toţi cinstiţi de voi într-un chip şi dăruiţi. Că cu acea puţinea cinste ce le veţi face, iar ei mult vor lăuda numele vostru şi-l vor înălţa.”. Se pune mare preţ pe prezenţa la întâlnirile cu anumiţi emisari a consilierilor care sunt buni cunoscători ai problemelor discutate: “Sfetnicii cei bătrâni niciodată de lângă tine să nu să dezlipească.”. Declaraţiile celor veniţi în solie trebuie reţinute ca atare, nu date uitării: “Şi după ce va veni (un anumit sol – n.n.), tu să socoteşti toate cuvintele lui cu socotinţă şi cu luare aminte, care îl va fi învăţat stăpânu-său să zică, măcar bune, măcar rele, măcar cu blândeţe, măcar cu mânie, tu toate le ţine în mintea ta şi nimic dentr-însele să nu uiţi.”. Nu lipseşte dintre sfaturi acela de a întreţine un dialog normal şi calm evitând expresii ofensatoare sau judecăţi rigide: “Sau cine ştie, că sau vei zice cuvinte împotriva vorbelor lui (ale solului sosit – n.n.) sau ba, deacii cuvântul iaste ca vântul: deacă iase den gură, nici într-un chip nu-l mai poţi opri şi, măcar de te-ai căi şi ziua şi noaptea, nimic nu vei folosi.”. Acelaşi protocol al curtoaziei trebuie să funcţioneze atât la sosirea emisarilor, cât şi la plecarea lor: “Şi când va vrea solul să să întoarcă la stăpânul său, tu iar să-i dai oameni să-l petreacă până va eşi din ţara ta. Cum ai trimis şi înainte la întâmpinare, aşa fă şi la petrecanie ca să să mire de unde i-au sosit atâta cinste de care el nu să nădăjduia.”. Pe de altă parte, în privinţa unor soli trimişi în exterior “cu sfat bun şi cuvinte neclătite” va trebui să funcţioneze reciprocitatea: “Tu socoteşte ce daruri te-au adus solul celuilaltu domn care au venit la tine. Aşa trebuiaşte şi tu să trimiţi acelui domn cu solul tău. Încă să te nevoeşti să fie darul care i-l vei trimite tu mai bun şi mai frumos decât al domnului celuilalt care ţi l-au trimis întâi ca să să mire el când va vedea darul de la tine… Şi deacă te va lăuda aşa şi aceia încă iaste cinste mare.”.
Neagoe Basarab a fost un “avocat al păcii” dând următorul sfat urmaşilor săi: “Să nu iubiţi răzmiriţele şi războaele nici să vă ducă mintea să vă bateţi cu dânşii (păgânii cu oşti mai multe şi cu putere mai mare – n.n.). Măcar de v-ar îndemna cineva şi din priatenii voştri spre vrajbă, voi să nu-i ascultaţi.”. Totuşi, în cazul unui război inevitabil “fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Că şoimul, feţii miei, are inima vitează şi bărbată întru sine şi multe păsări oblăduiaşte şi biruiaşte şi nici de una nu-i iaste frică, nici să teme şi vânează în toată vremea.”.
În iulie 2008 Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe evlaviosul Neagoe Basarab “pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească”. De atunci, în fiecare an la 26 septembrie credincioşii îl prăznuiesc pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab.
