Dr. Dan Mihai Bârliba
Am cutreierat lumea în lung şi în lat ca turist sau în virtutea activităţii desfăşurate timp de patru decenii în domeniul relaţiilor internaţionale, văzând numeroase locuri care mi-au încântat privirea şi sufletul: pădurile de mesteceni ale Rusiei şi Finlandei; oazele cu vegetaţie luxuriantă din Tunisia şi Arabia Saudită; măslinii din Turcia şi Grecia; pădurile de bambuşi din Vietnam şi China; molizii caucazieni şi stejarii din Georgia; chiparoşii din Cipru şi Israel; cedrii din Liban.
După toate vizitele mele, am compus aceste însemnări în cartea “Gânduri printre cuvinte” (2016): “Ascultând o privighetoare cântând duios, copacul în care aceasta se adăpostise a hotărât ca – în cea de-a doua viaţă a lui – să se transforme într-o vioară.”; “Copacii au rădăcini, iar popoarele au tradiţii.”; “Viorile uită cu timpul arborii din care au plecat cândva în Lumea largă.”; “Admirăm coroanele bogate ale copacilor, dar să nu uităm că acestea se datorează rădăcinilor adânc înfipte în pământ.”; “Toamna, şi copacii încep să plângă cu lacrimi îngălbenite.”; “Atenţie, trăznetul pune ochiul său de foc pe copacii cei mai semeţi!”; “Copacii nu îşi arată C.V.-urile decât după ce mor sub nemiloasele fierăstraie.”; “Din copacii tăiaţi fără noimă s-au scris multe cărţi despre protejarea pădurilor.”
Mă voi referi mai întâi la câţiva arbori vestiţi de pe meleagurile noastre pe care i-am văzut de-a lungul vieţii mele şi a vieţii lor.
În “Cimitirul Eroilor” din localitatea Ţebea/judeţul Hunedoara se afla “Gorunul lui Horea” sub care în anul 1784 Horea i-a adunat pe moţi, chemându-i la răscoală. Din nefericire, destinul acestui arbore a cunoscut episoade ale unei grele istorii: uscarea şi putrezirea sa treptată la începutul veacului trecut; retezarea substanţială a trunchiului deteriorat şi îmbrăcarea lui într-un sarcofag de beton cu scopul protejării; ruperea crengii laterale crescute între timp din cauza unei furtuni puternice din iulie 2005; păstrarea actuală doar a sarcofagului de beton al gorunului. Totuşi, din acea ramură a fost cioplită “Crucea lui Horea” aşezată într-o vitrină de sticlă lângă locul de veşnică odihnă a lui Avram Iancu decedat la 10 septembrie 1872.
“Teiul lui Eminescu” din Parcul ieşean Copou, estimat la o vârstă de circa 540 de ani, poartă numele celui mai mare poet al românilor. Există mărturii potrivit cărora la umbra bătrânului tei argintiu veneau deseori Mihai Eminescu alături de iubita sa Veronica Micle sau de bunul prieten Ion Creangă; lângă arborele istoric se află bustul de bronz al creatorului “Luceafărului”, realizat de sculptorul Ion Mateescu.
Vizitând Craiova, am ajuns la Catedrala “Adormirea Maicii Domnului” care mai este cunoscută ca “Biserica Madona Dudu”. Am aflat că pe acele locuri ar fi existat cândva Livada Găianului sub ai cărei duzi obişnuiau să se odihnească negustorii veniţi să îşi vândă mărfurile în vechea piaţă din apropiere. Într-o zi, unul dintre ei a găsit, printre ramurile unui dud, o icoană fermecătoare a Maicii Domnului; a dus-o în podul unei case cu gândul de a o vinde la târg, însă în ziua următoare icoana nu mai era acolo, dar a regăsit-o iarăşi în acelaşi copac; din nou aceasta a dispărut în timp ce negustorul era în târg spre a o vinde, icoana fiind văzută în dudul miraculos. La aflarea minunatelor veşti, proprietarul livezii, un boier pe nume Chiriac Găianu a hotărât să ridice o Biserică pe locul acelui copac unde să aşeze sfânta icoană. Lăcaşul religios în stil brâncovenesc, construit în 1758 a avut o zbuciumată biografie: incendierea de către trupele turcilor în 1800-1801; cutremurul puternic din 1838. Biserica a fost reparată în anii 1913 şi 1942, mobilierul şi catapeteasma din stejar masiv fiind executate de Constantin Brâncuşi când era elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Restaurarea radicală şi resfinţirea lăcaşului în noiembrie 1989 s-au săvârşit de către Mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu.
Voi continua cu câteva informaţii pe aceeaşi temă, dobândite prin vizitele în străinătate. *În 2005 am ajuns cu soţia şi fiul nostru cel mare la “Shajarat-al-Hayat” (Copacul Vieţii) din Regatul Bahrain, un arbore veşnic verde şi înalt de aproape zece metri, care este situat în vârful unei dune de nisip, la o distanţă de 30 de kilometri de Capitala Manama. *Împreună cu Maria Cornelia am vizitat în vara anului 2004 zona protejată a cedrilor din Munţii Makmel care străjuiesc Valea Qadisha, la aproximativ 120 de kilometri de Beirut/Liban. Supranumiţi “Cedrii lui Dumnezeu”, impunătorii coniferi înalţi de peste 35 de metri sunt urmaşii cedrilor de odinioară al căror lemn fusese folosit veacuri de-a rândul la construirea corăbiilor de către fenicieni, egipteni, babilonieni, evrei, greci şi romani. *“Cotton Tree” (Copacul de Bumbac) se află în centrul oraşului Freetown/Sierra Leone, fiind legat de istoria unui grup de sclavi afro-americani care au luptat în 1792 pentru independenţă. Ajunşi pe ţărm, aceştia s-au îndreptat spre cel mai impozant copac din zonă, mulţumind lui Dumnezeu pentru pământul liber ce le fusese dăruit. *La Kiev/Ucraina am vizitat “Lipa Petra Moghili” (Teiul lui Petru Movilă) despre care se spune că ar fi fost plantat acolo în anul 1635 de către Mitropolitul de origine română al Kievului, Petru Movilă imediat după reconstruirea străvechii Biserici din piatră cu hramul “Preacurata Născătoare de Dumnezeu”, aflată în apropiere.
De-a lungul istoriei multimilenare, “furtuna de hârtie” s-a amplificat necontenit, păduri întregi de pe mapamond fiind transformate în tipărituri de tot felul. De asemenea, lemnul a devenit o materie primă esenţială pentru numeroase obiecte şi accesorii de necesitate cotidiană în multe domenii ale activităţii umane. Iată de ce se impun măsuri urgente la nivelul comunităţii internaţionale pentru folosirea raţională a acestei resurse naturale cum ar fi: extinderea împăduririlor; eliminarea defrişărilor nechibzuite; prevenirea incendiilor din diferite zone de vegetaţie forestieră.
Ca român nu pot să accept ceea ce se întâmplă de mai mulţi ani sub privirile nepăsătoare ale înalţilor demnitari: zilnic arborii noştri pleacă fără întoarcere către cei care au grijă cu străşnicie de “Pădurea vieneză”, păstrând-o ca suport vizual pentru elegantele valsuri ale triadei muzicale Johann, Josef şi Eduard Strauss sau pentru marile concerte de Anul Nou, organizate de Filarmonica din Capitala Austriei.
Invit pe cei care ocupă fotoliile puterii de la Bucureşti să se aplece – cu răspunderea pe care le-a dat-o votul popular – asupra sensului profund al sintagmei eminesciene: “Codrul – frate cu Românul.”. De asemenea, le recomand să citească – foarte atent şi cu “ochii minţii” – poezia lui Nicolae Iorga, “Brad bătrân”: “Au fost tăind un brad bătrân/Fiindcă făcea prea multă umbră/Şi-atuncea din pădurea sumbră/Se auzi un glas păgân:/«O, voi ce-n soare cald trăiţi/Şi aţi răpus strămoşul nostru/Să nu vă strice rostul vostru,/De ce sunteţi aşa grăbiţi?/În anii mulţi cât el a fost/De-a lungul ceasurilor grele,/Sub paza crăcilor rebele,/Mulţi şi-au aflat un adăpost./Moşneagul, stând pe culme drept,/A fost la drum o călăuză/Şi-n vreme aspră şi hursuză (rea – n.n.)/El cu furtunile-a dat piept./Folos aduse cât fu viu,/Ci mort acuma când se duce,/Ce alta poate-a vă aduce/Decât doar încă un sicriu?»”. Sugerez colegului de breaslă de la Viena, un excelent cunoscător al limbii germane, ca să ofere politicienilor austrieci spre reflecţie traducerea impresionantei creaţii a marelui cărturar-patriot.
Cer cu toată fermitatea ca decidenţii noştri să elimine cât mai curând realitatea dureroasă a negoţului cu “aurul verde” al pădurilor, care s-a adăugat negoţurilor regretabile cu “aurul negru” al petrolului şi cu “aurul cenuşiu” al inteligenţelor româneşti!
