Al. Florin Țene
Dacii şi geţii, strămoşii populaţiei din spaţiul carpato-danubiano-pontic, soarele biruitorul minunilor din Noaptea orfică a fost simbolul veşniciei, adică al nemuririi. Să nu uităm de moştenirea pe care o avem de la Teogonia orfică unde Orfeu(Ορφεύς = Orfeus, în limba greacă), poet şi profet din mitologia greacă, fiul regelui trac (ramură din care făceau parte şi dacii ) Oragrus şi al muzei Calliope, Orfeu este înfăţişat cântând geneza lumii şi a zeilor:”luna precum cărările soarelui îşi capătă semn sigur, pentru totdeauna în văzduh “(în Argonauticele lui Apollonios din Rhodos).
Alternanţa noapte-zi, curat-necurat, trecător-etern, zi-noapte, se va termina prin victoria luminii. În Imnul orfic al Demetrei descoperim glisarea de la dualitatea acestor puteri la victoria Soarelui, în care lumina soarelui , perceput ca un ochi văzător este preamărită şi folosită ca termen de comparaţie pentru toate cele văzute şi nevăzute.
Omul fericit de originea lui cerească, considerat ca fiu al Pământului şi al Cerului încărcat de stele, cum descoperim în Tăbliţele de aur din Petelita, concură cu zeii.Practic, nici Zeus n-a avut de la clipa primordială puterea luminii. Simina Noica şi C.Noica în Datinile şi credinţele poporului român,V.El.Niculiţă Voronca, Bucureşti, 1903 subliniază că mai târziu ciclopii Porontes, Steropes şi Arges, un fel de trinitate de titanide la începuturile lumii, proveniţi din căsătoria Cerului cu Pământul vor făuri fulgerele pentru Zeus.
Rolul fertilizator şi purificator al Soarelui a fost de mult acceptat şi unele studii au demonstrat.Este considerat centru al luminii, lumilor şi generator de viaţii. Soarele va deveni simbolul tuturor miturilor cosmice şi va alimenta direct sau indirect, prin alegoria şi semnificaţiei artei, ritualurilor şi ceremoniile legate de cultul reînvierii, regenerării naturii personificată în Dionysos, Osiris, Adonis, Attis, Pan, Diana.” Geţii aveau strălucitoare eresuri privind întunecările de soare, credeau că astrul dătător de viaţă era mâncat de balauri“, scria în prefaţă la Ovidiu, Metamorfozele, E.SP.L.A. 1957, Eusebiu Camilar. Şi Herodot atestă acest cult într-o viziune tulbure.
Dacii şi geţii şi-au făurit de-a lungul milenarei lor civilizaţii (aş spune trăiri, fiindcă nu este vorba de civilizaţie la vremea aceea), un summum de obiceiuri, de tradiţii şi ritualuri axate la origine pe cultul soarelui ce reînvia natura.Acestea se celebrau în special primăvara şi la începutul iernii, în ajun de An Nou, astfel că, în acest context, creştinismul să pliat pe aceste obiceiuri.0
Obiceiurile vieţii cele mai pregnante sunt străvechi, ritualurile închinate la naşteri, nunţi, şi morţi, inclusive cele legate de ocupaţiile omului.
Dimitrie Cantemir scria că Ursitele”…sunt două fete, care sunt de faţă la naşterea unui copil, înyestrânjhdu-l după nevoia lor cu însuşirile sufleteşti şi trupeşti şi predestindându-i toate cele bine şi de rău care trebuie să i se întâmple în tot timpul vieţii.“(Dimitrie Cantemir, op.cit, p.341.)
G.Dem.Teodorescu în varianta culeasă de dânsul Meşterul Manole (Poezii populare române, II.Bucureşti, 1885), soţia lui Manole, Caplea, se roagă să n-o mai zidească, însă Manole nu se lasă înduplecat, nu doreşte să încalce legământul şi-i răspunde cu inima frântă după ce termină zidirea:
-Copilaşul tău,
Pruncuşorul meu,
Vază-i Dumnezeu, (…)
Analizând textul, acesta ne dezvăluie credinţa populară în ursitori. Acestea fiind zâne binefăcătoare, ce au menirea să continue cea ce n-a izbuitit soţia lui Manole, Ana. Motivul find, soarta “scrisă” de destin.
La naştere scalda face parte din ritual.ritualul.Este baia purificatoare.La fel ca ninsoarea, albul ei simbolizează puritatea luminii solare.În acest frumos eveniment zânele vor unge pruncul desfăşat cu ninsoare în scopul de a trasimite pe cale magică ceva din puterile purificatoare ale Sfântului Soare, sub oblăduirea căruia rămâne pruncul fără mamă. Moaşa, iniţiată în toate problemele şi tainele naşterii, recita solemn, precum o ursitoare înbunată, urarea de bine şi de noroc a noului venit pe lume, apărut din împărăţia întunericului în lumea soarelui pe care, pentru a o parcurge:”Cere cal de călare/ Şi o stea la pălărie/ Ca să treacă de pustie “(Simion Florea Marian , Naşterea la români, studio etnografic, Bucureşti, 1892.)
Invocarea ursitoarelor în cântece şi descântece face parte din magia verbală a orfismului asociată cu practice bazate pe medicina empirică, în care plantele de leac erau la mare preţ.
Punctele critice ale zilei şi nopţii apar în descântec ca într-o teorie modern a bioritmurilor.Forţele miraculoase ale argintului viu, este vorba de mercur, sunt invocate întru apărare:”Din miez de noapte,/Din revărsatru zorilor,/Din sfinţitul soarelui, Din miez de zi,/ Din apusul soarelui,/Apără–mă/Curăţeşte-mă,/Întăreşte-mă,/Şi mă fă pe mine/ Ca pe tine/Tot aşa de curat,/Tot aşa de luminat.“(N. Păsculescu, Literatura populară românească, Bucureşti, 1910).
Crai nou, luna, alături de soare, este icantată prin invocare într+un descântec cu accente de rugă ce conţine aproape toată recuzita demoniacă a celor care practicau magia:” Cunună-se crai nou/ Cu cunună de piatră scumpă/de mult preţ“(G.Dem.Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, 1885.).
Cultul focului e la mare preţ preţ într-un descântec în care darul solar e alintat ca un copil năzdrăvan:”Foc, focşorul meu,/ Eu te-nveselesc de două părţi “(Cf. Folclorul în Istoria literaturii române, I, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1970, p.57-58.).
Cultul soarelui, al lunii şi al cerului împodobit cu stele şi luceferi îl descoperim într-o colindă de rit profan, apare esenţializat, sau mai bine zis simbolizat, prin “veşmintele lui Crăciun ălui bătrân”descries cu mare fast:”Jur-prejur de mânecele/Lucesc stele/mărunţele/ “( Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, Bucureşti, Librăriile Socec, 1914.)
Soarele cu lumina şi razele binefăcătoare, apare ca un lait-motiv şi în alte colinde, uneori în “vârful munţilor “, de unde-şi trimite razele” sub poalele brazdelor şi în lunca grânelor“ (Cf. Sabin Drăgoi, 303 colinde cu text şi melodie, Craiova, 1931.) În colindele acestea bogăţia holdelor, a cirezilor, a hergheliilor e asemuită cu “soarele răsare ca o taină mare.”
Este interesant şi pregnant, de luat în seamă şi mai ales remarcat, e faptul că prin caracterul lor syncretic, ca manifestări originare ale folclorului românesc, colindele conţin în ele filoane ce prefigurează balade, legende şi mituri cosmice din care nu lipsesc: soarele, luna şi stelele.
