Al.Florin Țene
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a institui, în data de 26 octombrie, sărbătoarea Soborului Sfinților Martiri Militari, reprezintă un moment deosebit în evoluția calendarului liturgic românesc și în consolidarea relației istorice dintre Biserică și Armată. Prin această decizie, Biserica reafirmă importanța unei categorii aparte de sfinți – militarii care au mărturisit credința creștină până la jertfa supremă – și oferă credincioșilor, în special celor care slujesc sub drapel, modele autentice de curaj, fidelitate și mărturisire a Evangheliei.
Instituirea unei zile comune de cinstire pentru Sfinții Martiri Militari depășește dimensiunea comemorativă, având implicații teologice, istorice, culturale și identitare. Această sărbătoare pune în lumină contribuția soldaților creștini la răspândirea credinței și la apărarea valorilor spirituale care au modelat civilizația europeană și, în mod particular, identitatea românească.
Primele secole ale creștinismului au cunoscut numeroase exemple de soldați care au ales fidelitatea față de Hristos în detrimentul obedienței față de autoritățile imperiale atunci când acestea le cereau să renunțe la credință. În contextul persecuțiilor romane, profesia militară devenea adesea locul unei tensiuni dramatice între obligațiile față de stat și fidelitatea față de Dumnezeu.
Martirii militari ocupă un loc distinct în hagiografia creștină deoarece au demonstrat că exercițiul armelor și viața spirituală nu sunt incompatibile atunci când slujirea militară este orientată către apărarea dreptății și a păcii. Acești sfinți nu au fost glorificați pentru participarea la războaie, ci pentru mărturisirea credinței în împrejurări extreme.
Teologia ortodoxă vede în martiri expresia supremă a unirii omului cu Hristos. În cazul martirilor militari, această unire capătă o semnificație aparte: ei transformă disciplina militară, spiritul de sacrificiu și devotamentul față de comunitate în virtuți orientate spre Împărăția lui Dumnezeu.
Noua sărbătoare reunește douăzeci de sfinți militari care au primit cununa muceniciei. Printre aceștia se numără:Sfântul Mucenic Longhin Sutașul; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; Sfântul Mare Mucenic Dimitrie; Sfântul Mare Mucenic Procopie; Sfântul Iuliu Veteranul; Sfântul Isihie; Sfântul Dasie; Sfântul Mare Mucenic Nichita.
Diversitatea geografică și cronologică a acestor sfinți ilustrează universalitatea experienței creștine. Ei provin din diferite provincii ale Imperiului Roman și din diferite epoci istorice, însă sunt uniți prin aceeași mărturisire a lui Hristos.
Un aspect remarcabil al noii sărbători îl reprezintă integrarea unor sfinți care au legături directe cu spațiul daco-roman și cu tradiția românească. Martirii de la Dunărea de Jos constituie dovezi istorice ale vechimii creștinismului pe teritoriul actual al României.
Sfinții Iuliu Veteranul, Dasie și Isihie au trăit și au mărturisit credința în regiunea Dobrogei de astăzi, oferind mărturii incontestabile privind existența comunităților creștine în această parte a Imperiului Roman încă din primele secole.
Cultul sfinților militari s-a împletit, de-a lungul veacurilor, cu idealurile de apărare ale poporului român. În mod special, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a devenit simbol al vitejiei și protector al oștirilor creștine. Tradiția istorică și religioasă consemnează că marii mucenici Gheorghe, Dimitrie și Procopie au fost considerați ocrotitori ai oștilor lui Ștefan cel Mare, reflectând modul în care spiritualitatea și apărarea țării au coexistat în mentalul colectiv românesc.
În mod semnificativ, Sfântul Gheorghe este și astăzi patronul spiritual al Forțelor Terestre ale Armatei Române, continuând o tradiție care își are rădăcinile în Evul Mediu românesc.
Instituirea Soborului Sfinților Martiri Militari evidențiază o realitate istorică profundă: colaborarea dintre Biserică și Armată în formarea și conservarea identității naționale.
În toate momentele decisive ale istoriei românilor, de la apărarea independenței medievale până la marile conflagrații moderne, clerul și militarii au acționat adesea împreună în slujba comunității. Preoții militari au oferit asistență spirituală soldaților, iar armata a reprezentat una dintre instituțiile fundamentale ale statului român.
Apropierea dintre sărbătoarea Armatei Române (25 octombrie) și praznicul Sfântului Dimitrie (26 octombrie) oferă un cadru simbolic potrivit pentru noua celebrare. Astfel, Biserica subliniază că apărarea valorilor naționale nu poate fi separată de dimensiunea morală și spirituală a existenței.
Societatea contemporană se confruntă cu numeroase provocări morale și identitare. În acest context, Sfinții Martiri Militari oferă repere spirituale relevante nu doar pentru militari, ci pentru întreaga comunitate.
Virtuțile care le-au caracterizat viața – credința, disciplina, loialitatea, sacrificiul și responsabilitatea – sunt valori necesare oricărei societăți sănătoase. Prin exemplul lor, acești sfinți demonstrează că exercitarea unei profesii cu responsabilități majore poate deveni o cale de sfințire.
Mesajul transmis de Sinaxarul aprobat de Sfântul Sinod este unul de actualitate permanentă: sfințenia nu este rezervată exclusiv monahilor sau clericilor, ci poate fi atinsă și de cei implicați în viața publică, în apărarea comunității și în exercitarea profesiilor militare.
Instituirea acestei sărbători înscrie Biserica Ortodoxă Română într-o tendință mai largă a Ortodoxiei contemporane. În anul 2019, Patriarhia Ecumenică a aprobat sărbătoarea „Soborului Sfinților Militari”, celebrată anual la 8 iulie.
Această convergență evidențiază importanța pe care Bisericile Ortodoxe o acordă recuperării memoriei martirilor militari și promovării modelelor de sfințenie accesibile credincioșilor implicați în slujirea societății.
Instituirea Soborului Sfinților Martiri Militari la 26 octombrie reprezintă o decizie de mare semnificație teologică și culturală pentru Biserica Ortodoxă Română. Prin această sărbătoare sunt reunite într-o singură comemorare numeroase exemple de credință, curaj și fidelitate față de Hristos.
Noua celebrare evidențiază continuitatea dintre tradiția creștină primară și prezentul românesc, dintre memoria martirilor și vocația actuală a militarilor de a sluji binele comun. Ea reafirmă faptul că apărarea valorilor spirituale și apărarea comunității nu sunt realități opuse, ci pot constitui expresii complementare ale responsabilității creștine.
Prin urmare, Soborul Sfinților Martiri Militari devine nu doar o nouă sărbătoare liturgică, ci și un reper identitar care invită la reflecție asupra rolului credinței în viața publică și asupra posibilității sfințirii prin slujirea responsabilă a semenilor și a patriei.
Bibliografie selectivă
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București.
Sinaxarul Soborului Sfinților Martiri Militari, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, 2025.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I-III, București.
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, București.
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească.
Ioan N. Floca, Istoria Dreptului Canonic Ortodox.
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-II.
